evaluare adecvatĂapmsm-old.anpm.ro/files/apm satu mare/anunturi etapa de...aria de protecţie...

Târgu Mureş, 29.10.2012

EVALUARE ADECVATĂ

„PLANUL URBANISTIC ZONAL PENTRU

MICROÎNTREPRINDERE PRODUCŢIE PELEŢI, LOC.

URZICENI PĂDURE, JUD. SATU MARE”

- capitolul biodiversitate -

SC Eco-Logic Consulting SRL 29.10.2012, Târgu Mureş

Eco-Logic Consulting srl. Str. Transilvania nr. 40/5 540058 Târgu Mureş, [email protected] Tel: 0722457464 CUI: RO - 22208275

2

CUPRINS

1. Introducere……………………………………………………………………………...3

1.1. Localizarea proiectului faţă de ariile naturale protejate Natura 2000 ...................... 3

2. Ariile protejate Natura2000 potenţial afectate de către proiect – informaţii generale .... 5

2.1. Aria de Protecţie Specială Avifaunistică „Câmpia Nirului – Valea Ierului”

(ROSPA0016) .................................................................................................................. 5

2.2. Situl de Importanţă Comunitară „Câmpia Careiului” (ROSCI0020) ....................... 7

3. Impactul potenţial al investiţiei asupra populaţiilor de păsări din SPA „Câmpia Nirului

– Valea Ierului” ................................................................................................................... 9

3.1. Metodologia de evaluare a populaţiilor de păsări potenţial afectate de către

implementarea proiectului .............................................................................................. 9

3.2. Efectivele speciilor de păsări Natura 2000 şi estimarea impactului potenţial ....... 10

3.3. Alte specii de păsări prezente în zona potenţial afectată de către implementarea

proiectelor propuse........................................................................................................ 54

4.1. Aspecte de floră şi vegetaţie .................................................................................. 56

Descrierea succintă a habitatelor de desemnare a ROSCI0020 „Câmpia Careiului” ... 56

4.2. Mamifere ................................................................................................................ 62

4.3. Amfibieni şi reptile ................................................................................................ 62

4.4. Ihtiofaună ............................................................................................................... 64

4.5. Nevertebrate ........................................................................................................... 64

5. Impacturile potenţiale ................................................................................................... 65

5.1. Impact din faza de construcţie, operare şi dezafectare .......................................... 65

5.2. Fragmentare, izolare, schimbări în densităţi, populaţii, durată, persistenţă ........... 65

5.3. Impact direct, indirect ............................................................................................ 66

5.4. Impact pe termen scurt şi lung ............................................................................... 66

5.5. Impact rezidual şi cumulativ ................................................................................. 66

6. Măsuri propuse de diminuare a impactului ................................................................... 67

6.1. Măsuri propuse pentru faza de construcţie a proiectului ....................................... 67

6.2. Măsuri propuse pentru faza de operare a proiectului ............................................. 67

7. Monitorizare .................................................................................................................. 68

8. Concluzii ....................................................................................................................... 68

3

„Planul Urbanistic Zonal pentru Microîntreprindere producţie

peleţi, loc. Urziceni Pădure, jud. Satu Mare”

1. Introducere

Obiectivul principal al reţelei Europene de zone protejate NATURA 2000 -

desemnate pe baza Directivei Păsări respectiv Directivei Habitate a Uniunii Europene -,

este ca aceste zone să asigure pe termen lung „statutul de conservare favorabilă” a

speciilor pentru fiecare sit împarte care a fost desemnat.

Definiţia exactă a termenului „statut de conservare favorabilă” nu este bine

definit, deşi Art.1 a Directivei Habitate (transpus în legislaţia naţională de OU.

Nr.57/20.06.2007) dă o definiţie de bază a acestei noţiuni. Foarte multe guverne din UE

au analizat această problematică (Anglia, Germania, Polonia, Bulgaria, etc.) şi au ajuns în

fiecare caz la aceleaşi concluzie, definiţia „statutului de conservare” în general şi în

special al „statutului de conservare favorabilă” este vagă şi greu aplicabilă.

În ciuda acestui fapt România va trebui să raporteze periodic către Comunitatea

Europeană, cu privire la îndeplinirea obiectivului principal al reţelei Natura 2000 şi

anume asigurarea statutului de conservare favorabilă a speciilor şi habitatelor din anexele

Directivelor. În România pe moment, singurul indicator obiectiv şi cantitativ cu privire la

statutul unei specii într-o anumită zonă este mărimea populaţiei respectiv schimbarea

cantitativă a populaţiilor. Este deci esenţial ca impactul unor investiţii asupra acelor

specii pentru care zona a fost desemnată ca sit Natura 2000, să fie evaluat complet prin

metode ştiinţifice. În majoritatea cazurilor impactul poate fi minimalizat sau sensibil

micşorat prin selectarea atentă şi implementarea corectă a metodelor de diminuare a

impactului.

1.1. Localizarea proiectului faţă de ariile naturale protejate Natura 2000

Amplasamentul proiectului este inclus în totalitate în siturile Natura2000

ROSCI0020 „Câmpia Careiului” (desemnat prin Ordin MMDD nr. 1964/13.12.2007).

respectiv ROSPA0016 „Câmpia Nirului – Valea Ierului” (desemnat prin HG nr.

1284/24.10.2007), şi este situat în partea nordic-estică a acestora. În această zonă limita

celor două arii protejate se suprapune şi coincide dinspre nord şi vest cu graniţa româno-

ungară. Desemnarea dublă a zonei subliniază importanţa sporită a acestuia în conservarea

biodiversităţii pe plan naţional şi chiar pe plan European. Logica reţelei Natura 2000,

permite toate acele activităţi în siturile desemnate care nu ameninţă statutul de conservare

a speciilor respectiv habitatelor pentru care acestea au fost desemnate.

Amplasamentul propus se află la o distanţă de 682 m de la limita SPA şi 645 m de

la limita SCI. Graniţa româno-ungară coincide cu limita ariilor protejate (Imaginea nr. 1).

Suprafaţa totală a PUZ este de 13 000 m2, cea ce reprezintă 0,00337% din suprafaţa SPA-

ului şi 0,00551% din suprafaţa SCI-ului.

4

Proiectul propus nu are legătură directă sau nu este necesar pentru managementul

conservării ariilor naturale protejate de interes comunitar, nu există motive imperative de

interes public major (inclusiv cele de natură socială şi economică) pentru realizarea

acestuia.

Imaginea nr 1. – Localizarea proiectului (linie verde) faţă de siturile Natura 2000 (linie

albastră - limită SCI, linie roşie – limită SPA, linie verde – limită amplasament)

5

2. Ariile protejate Natura2000 potenţial afectate de către proiect –

informaţii generale

2.1. Aria de Protecţie Specială Avifaunistică „Câmpia Nirului – Valea Ierului”

(ROSPA0016)

Situl are mărimea de 38564 de hectare şi este amplasat pe teritoriul administrativ

al judeţelor Satu Mare şi Bihor. Se află în întregime în regiunea biogeografică panonică.

SPA „Câmpia Nirului – Valea Ierului” a fost desemnat prin HG nr.1284/2007

(modificat prin HG nr 971/2011), în special pentru conservarea a unui număr de 26 de

specii de păsări din Anexa 1 a Directivei Păsări (79/409/EEC), după cum urmează (extras

din anexa 4 a HG nr. 971/2011):

Explicaţii: Sit. Pop. - Populaţia speciei în sit este: A – excelent reprezentat, B – bine reprezentat, C –

semnificativ reprezentat, D – prezenţă nesemnificativă; Conserv: statut de conservare: A –excelentă, B –

bună, C –conservare medie sau redusă; Izolare – A – populaţie (aproape) izolată, B – populaţie neizolată,

dar pe marginea arealului de distribuţie, C – populaţie neizolată în arealul extins de distribuţie; Global –

evaluare globală a valorii conservative a sitului: A – valoare excelentă, B – valoare bună, C - valoare

semnificativă

6

Situl propus în Câmpia Nirului şi Valea Ierului reprezintă rămăşiţele întinselor

zone umede din această parte a ţării. Este caracterizată printr-o varietate a habitatelor

semi-naturale, fâneţe, păşuni, tufărişuri, terenuri arabile extensive, păduri de foioase,

lacuri de acumulare, heleşteie. Trei specii de interes conservativ global pot fi întâlnite

aici, dintre care dumbrăveanca (Coracias garrulus) şi vânturelul de seară (Falco

vespertinus) cuibăresc în pâlcurile de copaci de pe păşuni. Şoimul dunărean (Falco

cherrug) este observat cu regularitate, fiind posibil apariţia sa ca specie cuibăritoare în

anii viitori.

Pe zonele nisipoase din Câmpia Nirului găsim singura populaţie semnificativă de

pasărea ogorului (Burhinus oedicnemus) din vestul României. Zonele umede cuprinse în

sit găzduiesc efective importante din trei specii (erete de stuf (Circus aeruginosus) stârc

roşu (Ardea purpurea), şi buhai de baltă (Botaurus stellaris)) iar alte două depind de

existenţa zonelor umede dar şi de pajişti – eretele sur (Circus pygargus) şi barza albă

(Ciconia ciconia). Zona este extrem de importantă pentru populaţia de barză albă, acesta

fiind probabil cea mai numeroasă din ţară.

Factorii principali ameninţători asupra sitului sunt:

- intensificarea agriculturii – schimbarea metodelor de cultivare a terenurilor din

cele tradiţionale în agricultură intensivă, cu monoculturi mari, folosirea excesivă

a chimicalelor, etc.

- schimbarea habitatului semi-natural (fâneţe, păşuni) datorită încetării

activităţilor agricole precum cositul sau păşunatul

- braconajul

- desecarea zonelor umede prin canalizare de-a lungul râurilor, pe zone de şes, şi

în turbării

- cositul în perioada de cuibărire

- industrializarea şi creşterea zonelor urbane

- arderea vegetaţiei (a stufului, a miriştii şi a pârloagelor)

- reglarea cursurilor râurilor

- electrocutare si coliziune în linii electrice

- practicarea sporturilor extreme: enduro, motor de cross, maşini de teren

- înmulţirea necontrolată a speciilor invazive

- defrişările, tăierile ras şi lucrările silvice care au ca rezultat tăierea arborilor pe

suprafeţe mari

- desecarea zonelor umede prin canalizare de-a lungul râurilor, pe zone de şes

7

2.2. Situl de Importanţă Comunitară „Câmpia Careiului” (ROSCI0020)

Situl are mărimea de 23597 de hectare şi este amplasat pe teritoriul administrativ

al judeţelor Satu Mare şi Bihor. Se află în întregime în regiunea biogeografică panonică.

SCI „Câmpia Careiului” a fost desemnat prin Ordinul MMDD nr. 1964/13.12.2007

(modificat prin OM 2387/2011) în special pentru conservarea a unui număr de 14 tipuri

de habitate, 1 specie de mamifere, 4 specii de amfibieni, 4 specii de peşti, 5 specii de

nevertebrate respectiv 8 specii de plante din anexele Directive Habitate a Uniunii

Europene (transpus în legislaţia naţională de OU. Nr.57/20.06.2007).

Tipuri de habitate prezente în sit şi evaluarea lor în ceea cea priveşte (conform

formularului standard Natura2000):

Specii de plante enumerate în anexa II a Directivei Consiliului 92/43/CEE:

8

Specii de amfibieni şi reptile enumerate în anexa II a Directivei Consiliului 92/43/CEE

(conform formularului standard Natura2000):

Specii de mamifere enumerate în anexa II a Directivei Consiliului 92/43/CEE (conform


Specii de peşti enumerate în anexa II a Directivei Consiliului 92/43/CEE (conform


Specii de nevertebrate enumerate în anexa II a Directivei Consiliului 92/43/CEE

(conform formularului standard Natura2000):

Explicaţii: C – comun, P – prezent, R – rar, V – foarte rar, RC – rareori comun; Sit. Pop. - Populaţia speciei în

sit este: A – excelent reprezentat, B – bine reprezentat, C – semnificativ reprezentat, D – prezenţă

nesemnificativă; Conserv: statut de conservare: A –excelentă, B – bună, C –conservare medie sau redusă;

Izolare – A – populaţie (aproape) izolată, B – populaţie neizolată, dar pe marginea arealului de distribuţie,

C – populaţie neizolată în arealul extins de distribuţie; Global – evaluare globală a valorii conservative a

sitului: A – valoare excelentă, B – valoare bună, C - valoare semnificativă

Nisipurile continentale ale Câmpiei Nirului se întind de-a lungul graniţei de nord-

vest a României deţinând o treime din suprafaţa totală a nisipurilor din ţara noastră.

Această unitate geomorfologică ocupă extremitatea vestică a judeţelor Satu Mare şi Bihor

însumând o suprafaţă de circa 27.000 ha. La nord este mărginită de Câmpia Ecedea, la

vest de Câmpia Careiului, la sud de Valea Ierului iar la vest de graniţa de stat româno -

maghiară. La marginea Câmpiei Nirului se întind o serie de localităţi dintre care unele au

vatra la mică distanţă de periferia nisipurilor sau chiar pe acestea, incluzând şi comuna

Sanislău.

9

Relieful Câmpiei Nirului se caracterizează prin prezenţa şirurilor de dune de nisip

cu orientare generală NNE-SSV care alternează cu terenuri joase de interdune pe alocuri

înmlăştinite. Reţeaua hidrografică este centrifugă şi inconsecventă. Pe teritoriul

nisipurilor există şi câteva lacuri şi bălţi, însă cu suprafeţe restrânse: Şimian (artificial),

Resighea, Urziceni, Foieni, Sanislău şi Scărişoara Nouă. Una dintre mlaştinile cele mai

întinse se găseşte la Sanislău (Vermeş, 80 ha).

Presiunea antropică s-a exercitat în Câmpia Careiului, de-a lungul timpului, sub

forma defrişărilor, a asanărilor şi a nivelărilor dunelor de nisip. Ca urmare s-a redus

îngrijorător suprafaţa pădurilor şi s-a înrăutăţit structura lor. La fel s-a modificat

compoziţia covorului vegetal al nisipurilor, restrângându-se arealul speciilor spontane,

mai ales a celor acvatice. Fauna de asemenea are tendinţa de a se modifica şi de a urma

un proces de succesiune spre biotopurile aride, precum şi spre reducerea simţitoare a

biodiversităţii. Păşunatul abuziv conduce la degradarea învelişului vegetal, la dereglări

ale lanţurilor trofice, la apariţia de mari suprafeţe dezgolite de vegetaţie, procese urmate

de înmulţirea lăcustelor, cosaşilor, greierilor. Degradarea progresivă a covorului vegetal

determină degradarea solului asupra căruia începe să se exercite acţiunea de eroziune,

mai întâi de suprafaţă apoi de adâncime. Braconajul şi recoltarea neautorizată a speciilor

din flora şi fauna sălbatică în vederea comercializării sau prelucrării industriale determină

reducerea biodiversităţii Câmpiei Careiului.

3. Impactul potenţial al investiţiei asupra populaţiilor de păsări din SPA

„Câmpia Nirului – Valea Ierului”

3.1. Metodologia de evaluare a populaţiilor de păsări potenţial afectate de către

implementarea proiectului

Metoda nr. 1: Evaluare pe trasee lineare

Metoda aplicată: Această metodă este folosită pentru recensământul păsărilor de talie

mică. Constă în parcurgerea unei trasee lineare dis-de-dimineaţă (între orele 5 şi 9) şi

notarea a fiecărei păsări cântătoare şi a distanţei acesteia faţă de traseu. Astfel se vor

cunoaşte speciile prezente, locaţia şi numărul teritoriilor lor (a perechilor

cuibăritoare).

Precizia metodei: Cu ajutorul acestei metode pe o suprafaţă relativ mică (ca în cazul

prezent) cu mai multe transecte paralele şi perpendiculare se poate explora detaliat

(numărul şi locaţia teritoriilor) avifauna locală a ariei respective.

Implementare: Au fost efectuate observaţii pe teren la data de 18 iulie 2012.

Metoda nr. 2: Evaluare directă din puncte de observare elevate

Metoda aplicată: Această metodă este folosită pentru evaluarea populaţiilor de păsări de

talie mare, cu zbor planat (răpitoare, berze etc.). Aceste păsări folosesc coloane de aer

cald pentru a se înălţa, după care se deplasează cu zbor planat. Datorită acestui

comportament tipic sunt uşor de observat şi de identificat de la o distanţă

semnificativă. Din mişcarea lor în perioada de reproducere se pot trage concluzii cu

privire la numărul perechilor, teritoriile şi terenurile de hrănit. Observatorii stau pe o

10

înălţime (culme de deal) de unde au o vedere bună asupra ariei cercetate. Fiindcă

aceste păsări pot fi observate şi identificate de la distanţe mari, este ideal dacă de pe

punctul respectiv se poate vedea la o distanţă de 2-3 kilometri. Observatorii veghează

cu binocluri şi telescoape păsările cu zbor planat, notează speciile observate, timpul

observaţiei şi mişcarea păsărilor pe hartă. Observaţiile sunt efectuate simultan de pe

culmi diferite, astfel se pot observa toate păsările de pe terenul respectiv. Beneficiul

acestei metode constă în faptul că cu efort relativ mic se poate stabili eficient

populaţia de păsări cu zbor planat de pe o arie relativ mare.

Precizia metodei: Rezultă date precise despre mărimea absolută a populaţiei respective.

Deşi în zona proiectului nu există puncte elevate, datorită suprafeţei mici a investiţiei

precizia metodei nu a fost afectată.

Implementare: Au fost efectuate observaţii pe teren la data de 18 iulie 2012.

3.2. Efectivele speciilor de păsări Natura 2000 şi estimarea impactului potenţial

Fâsă de câmp

Anthus campestris (Linnaeus, 1758)

Tawny Pipit

Descriere şi identificare

Este cea mai mare specie de fâsă cuibăritoare în ţara noastră, are lungimea de 16,5

cm, anvergura este de 25-28 cm. De departe se aseamănă cu o codobatură.

Păsările adulte au penajul şters, pieptul şi burta sunt albe, fără striaţii, sprânceana

pală contrastează cu marcajul capului (linia orbitală neagră, creştetul dungat cu maro,

tectricile auriculare gri maronii). Spatele este de culoare maro-gri şters uniform.

Supraalarele mijlocii sunt negre cu marginile albe, formând un marcaj contrastant bine

vizibil pe aripă. Remigele sunt închise cu marginile maro-crem. Coada este maro, cu

marginile albe.

Juvenilii au penajul mai puţin şters, mai contrastant, pieptul şi spatele sunt striate

cu maro-închis.

Habitat Este o specie specifică stepei continentale din Eurasia, îi plac zonele cu climat

mai cald. Trăieşte în regiunile temperate şi mediteraneane. Cuibăreşte în regiuni deschise,

aride şi nisipoase cu vegetaţie joasă, pe alocuri cu tufe şi copaci mici, cum ar fi dunele de

nisip, poieni, balastiere. Evită terenul abrupt şi pietros, vegetaţia înaltă sau densă,

habitatele închise. Poate cuibări şi în munţi aride, până la altitudini de 3000 m.

Distribuţie

Este larg răspândită în Europa, cuibăreşte în majoritatea ţărilor de pe continent.

Populaţiile cele mai mari sunt în Rusia, România, Spania, Turcia, Ungaria, Polonia. Fâsa

de câmp fiind o specie iubitoare de căldură, este răspândită în număr mai mare în zonele

calde a României ca Ţara Românească, Dobrogea, Sudul Moldovei. În Transilvania este

mai rară, are populaţii mai mari pe Câmpia de Vest.

11

Populaţie

În Europa cuibăresc 1-1,9 milioane de perechi, trendul este necunoscut. Populaţia

naţională este stabilă, şi este estimată la 150,000-220,000 de perechi cuibăritoare, astfel

România găzduieşte unul din cele mai importante populaţii europene.

Ecologie şi comportament

Se hrăneşte în principal cu insecte, rareori (mai ales în timpul iernii) cu seminţe.

Se hrăneşte pe sol din alergat, mai rar urmăreşte insectele în aer. Dieta este formată din:

libelule, lăcuste, greieri, omizi, fluturi, coleoptere, muşte, himenoptere, coleoptere,

păianjeni, melci.

Este o specie în general solitară, rareori în afara sezonului de reproducere

formează grupuri mici. Este o specie monogamă dar sunt cunoscută şi cazuri de poligine.

De obicei cântă în aer, dar uneori şi de pe vârful unei tufe, stâlpuri sau de pe sol. În

sezonul de reproducere este teritorial, mărimea teritoriilor variază între 0,5-5 ha. Masculii

învecinaţi adesea cântă foarte aproape unul de celălalt, la marginea teritoriului. Masculii

rivali sunt alungaţi, pot avea chiar şi lupte crâncene. Sunt agresivi şi cu alte specii de

păsări (codobaturi, alte specii de fâse etc.). Femelele sunt atrase de cântecul masculilor.

Deseori au loc goane aeriene, masculul urmăreşte femela în aer sau pe sol, alergând

aproape de acesta.

Cuibul este construit pe sol din ierburi şi păr. Cele 4-5 (3-6) ouă sunt depuse în luna mai.

Incubarea durează 12 zile. În timp ce femela cloceşte, masculul stă în apropiere păzind

cuibul. Dacă femela se ridică de pe cuib pentru a se hrăni, masculul o însoţeşte, şi o

conduce înapoi pe cuib. În cazul dacă masculul nu participă la hrănirea puilor, păzeşte

activ teritoriul cântând în apropierea cuibului. Se odihnesc în timpul nopţii pe sol, în

apropierea cuibului. Puii părăsesc cuibul la vârsta de 10-11 zile şi se ascund în vegetaţie.

Părinţii le găsesc după sunetele scoase. Juvenilii devin independenţi la vârsta de o lună.

După aproximativ două săptămâni de părăsirea cuibului de către pui, femela începe

depunerea unei noi generaţii de ouă. Părinţii se apropie încet de cuib pe rute ocolitoare

pentru a nu dezvălui poziţia acestuia. În caz de pericol stau nemişcaţi, măsuri active de

protecţie a cuibului sunt luate numai în cazul altor specii de păsări.

Este o specie migratoare, iernează în Africa.

Măsuri de conservare necesare şi aplicate

Fâsa de câmp este ameninţată de dispariţia habitatelor cauzate de extinderea

terenurilor arabile, şi pe alocuri de încetarea păşunatului, care cauzează creşterea

vegetaţiei, astfel degradarea habitatului din punctul de vedere al fâsei de câmp. O altă

problemă reprezintă dezvoltărilor infrastructurale, care cauzează pierdere directă

ireversibilă de habitate, chiar şi în arii protejate.

Măsuri generale pentru protejarea fâsei de câmp ar putea fi oprirea (sau

încetinirea) pierderii habitatelor, sprijinirea de către stat a metodelor tradiţionale de

agricultură prin subvenţii (în acest caz al păşunatului). Pentru protejarea acestei specii

metodele cele mai eficiente pot fi implementate pe plan local, prin elaborarea şi

respectarea unui plan de management al ariei protejate respective.

Relevanţa potenţialului impact asupra speciei:

Specia a fost observată în apropierea investiţiei, într-o rază de 500 de m de

aceasta, cu un efectiv de un exemplar. Pe suprafaţa proiectului nu a fost observată. SPA

„Câmpia Nirului – Valea Ierului” a fost desemnat pentru conservarea a 100-200 de

12

perechi de fâse de câmp. Datorită suprafeţei relativ mici a proiectului şi faptului, că

specia nu a fost observată pe amplasament, ci doar în apropierea acestuia, considerăm, că

realizarea proiectului nu va afecta populaţia fâsei de câmp din SPA, nici habitatele

preferate de această specie.

Acvilă ţipătoare mică

Aquila pomarina (Brehm 1831)

Lesser Spotted Eagle


Este o specie de acvilă de talie medie, cu aripi late şi coadă relativ scurtă.

Dimorfismul sexual este puţin accentuat femelele fiind puţin mai mari decât masculii.

Adulţii au un penaj general maroniu pe tot corpul, cu remige şi rectrice mai închise,

negricioase. Capul şi supraalarele aripilor sunt mai deschise (maroni-crem) decât restul

corpului. Are picioare lungi, acoperite cu pene până la baza degetelor ca la toate celelalte

specii de acvile. Ciocul este relativ mic de culoare neagră cu ceroma galbenă.

Păsările tinere au aripa mai îngustă, coloritului general al penajului fiind de

asemenea maroniu, însă de nuanţă mult mai întunecată decât cel al adulţilor. Pe aripi

prezintă şiruri de dungi şi stropi albe, date de către vârfurile albe ale penelor de acoperire

(supraalare). Între penajul de juvenil şi cel adult se pot distinge şi penaje de tranziţie,

caracteristice exemplarelor subadulte, cu pene de generaţii diferite.

Lungimea corpului este de 55 - 65 cm iar anvergura aripii de 143 - 168 cm.

Greutatea corporală este de cca. 1,2 - 1,8 kg.

Habitat

În România preferă pădurile foioase bătrâne din zonele de deal, şes şi cele de

luncă. Unele perechi urcă şi în zona de munte unde cuibăresc în păduri de fag şi de molid.

În Slovacia majoritatea populaţiei cuibăreşte pe conifere. Alege pentru cuibărit zone unde

se întind păşuni, câmpii umede şi zone agricole, suficient de mari pentru procurarea

hranei.

Preferă păduri de dimensiuni medii, cuibărind de regulă aproape de lizieră sau în

vecinătatea unui poieni. În România cel mai mare efectiv şi densitate se găseşte în partea

de est şi sud-est al Transilvaniei.

Distribuţie

Este o specie monotipică cu un areal relativ restrâns. Cuibăreşte doar în partea

estică al Europei, Germania, Slovacia, România, Polonia, ţările Baltice şi unele regiuni

din Rusia. Izolat se poate întâlni în peninsula Balcanică, Ungaria şi Asia Mică.

Populaţie

Specie cu areal de distribuţie în diminuare. Nu se cunoaşte exact efectivul clocitor

mondial, o parte al acestuia cuibărind în Rusia. Nu dispunem de informaţii nici despre

populaţia de dincolo de M-ţii Urali. Este mai uşor de evaluat populaţia după efectivul

migrator.

Până nu demult era o specie puţin cunoscută la noi în ţară, cu un efectiv apreciat

la doar 100 - 200, mai apoi 500 - 1.000 perechi. După un studiu mai detaliat implementat

de Asociaţia Grupul Milvus, în prezent efectivul naţional este apreciat a fi între 2.800 -

13

3.000 de perechi. Populaţia globală este apreciată la 13.000 – 16.600 de perechi, fiind

poate puţin subevaluat.


Este o specie migratoare de distanţă lungă. Marea majoritate a păsărilor sosesc la

noi în luna aprilie, unele exemplare apar însă în zonele de reproducere încă din martie.

După stabilirea cuplurilor, ambii părinţi încep repararea cuibului. Cuibul este instalat pe

arbori bătrâni, de regulă lângă trunchi, fiind construit din crengi uscate groase la bază şi

mai subţiri spre interior. Cuibul este căptuşit bogat cu ramuri cu frunze verzi. Cuibul este

de regulă utilizat mai mulţi ani la rând. Uneori poate ocupa cuiburile părăsite ale altor

specii, precum şorecar comun, uliu porumbar, barză neagră.

Ponta compusă din 2 ouă (rar 1, excepţional 3) este depusă la interval de 1 - 3

zile, de regulă în primele zile ale lunii mai. Clocitul durează 40 - 42 (38 - 45) zile. Din cei

doi pui eclozaţi doar unul poate supravieţui din cauza fenomenului numit „cainismului”,

când puiul mai mare îl omoară pe cel mic. Puiul este la început acoperit cu un puf dens de

culoare albă; părăsind cuibul după 50 - 57 zile.

Consumă cu precădere rozătoare (şoarecele de câmp) şi broaşte, ocazional şopârle

şi puii păsărilor cuibăritoare pe sol (ciocârlii, fâse, presuri). Uneori poate fi semnificativ

şi procentul insectelor (greieri, cosaşi). Vânează atât din aer cât şi de pe locuri de pândă.

În căutarea insectelor umblă foarte mult pe sol, capturând pe acestea din iarbă.

Migrează spre cartierele de iernare în septembrie, exemplare întârziate putând fi

observate şi în octombrie. Migrează de regulă în stoluri mari de câteva sute de exemplare.

Cele mai cunoscute rute de migraţie de la noi sunt în Dobrogea, unde în toamna anilor

2002 - 2004 s-au numărat peste 4.300 de ex. Alte căi de migrare se cunosc însă şi din

interiorul ţării cum ar fi Valea Mureşului, Trotuşului şi Valea Oltului. Părăseşte

continentul prin Bosfor, înaintându-se spre cartierele de iernare din Africa, la sud de

Sahara.


Factorul periclitant cel mai important cu privire la această specie este degradarea

habitatelor prin tăierea pădurilor bătrâne şi deranjarea permanentă a locurilor de cuibărit.

În afara de această problemă a fost identificat pe plan global ca problemă

conservaţională: împuşcarea exemplarelor pe căile de migraţie, respectiv mecanizarea

agriculturii şi schimbările de folosinţă a terenurilor agricole.

Relevanţa potenţialului impact asupra speciei: Specia nu a fost sesizată pe cursul ieşirilor pe teren. Precum realizarea proiectului

nu necesită tăieri din pădurile învecinate, unde specia poate cuibări, locurile potenţiale de

reproducere ale acvilelor vor rămâne intacte. Habitatele din vecinătatea amplasamentului

(fâneţe şi păşuni), reprezintă un potenţial loc de hrănire, pentru această specie. Ţinând

cont de aşezarea geografică al amplasamentului (pe marginea localităţii) şi suprafaţa

relativ redusă al acestuia, se poate afirma că realizarea proiectului nu va afecta terenurile

de hrănire ale acvilei ţipătoare mici.

14

Stârc roşu

Ardea purpurea (Linnaeus, 1766)

Purple Heron


Cu lungimea de 78-90 cm (din care corpul 38-45 cm) şi cu anvergura de 110-145

cm este un stârc de talie mare, un pic mai mic decât stârcul cenuşiu. Capul şi corpul sunt

subţiri, gâtul, picioarele şi degetele sunt lungi.

Pasărea adultă are gâtul şi capul maro-roşcat deschis, creştetul este negru, partea

anterioară a gâtului e albă cu dungi negri longitudinale. Are un moţ format din pene

prelungite, astfel de pene ornamentale sunt şi pe piept şi Pe scapulare. Spatele, partea

dorsală a aripilor şi cozii este gri-purpuriu. Subcodalele sunt negri, partea ventrală a aripii

este gri închis. Ciocul în sezonul de împerechere este galben, picioarele şi degetele sunt

maro închişi. Sexele sunt asemănătoare.

Păsările imature sunt maronii cu pete mai închise nu au culori foarte închise şi

contrastante ca adulţii, sunt mai deschise la culoare, coloritul penajului este mai uniform.

De la distanţă poate fi confundat cu stârcul cenuşiu, dar de multe ori îşi ţine

degetele deschise în timpul zborului respectiv curbura gâtului în zbor este mai accentuat.

Habitat

Este o pasăre destul de rară a regiunilor mlăştinoase întinse. Trăieşte în zona de

stepă şi păduri mixte cu climat temperat-cald. Preferă zonele cu apă dulce puţin adâncă,

lin curgătoare şi eutrofică înconjurată de vegetaţie densă şi înaltă (stuf, tufe (în principal

Salix), etc.). Evită albiele pietroase, îi place substratul nămolos, nisipos. Preferă

habitatele unde în apropiere se găsesc şi copaci înalţi. Îl întâlnim în stufărişuri dea-lungul

râurilor, eleşteelor, sau chiar pe pajişti umede. În timpul migraţiei şi a iernării poate fi

prezent şi pe litoral. Cuibăreşte solitar sau în colonii mici, uneori cu alţi stârci, de obicei

în stufărişuri, pe vegetaţia emergentă şi deasă, care oferă un ascunziş bun.

Este intolerant la prezenţa şi distrubanţa umană, evită habitatele umede secundare

create de om (canale, etc).

Distribuţie

Preferă regiunile calde din sudul şi centrul Europei. Nu cuibăreşte în Scandinavia,

ţările baltice, Belorusia, insulele britanice. Populaţii mari şi stabile sunt în Spania,

Ungaria, Ucraina. În România cea mai mare populaţie este în Delta Dunării. Câteva

perechi cuibăresc dea lungul Dunării, în restul ţării este foarte rară.

Populaţie

Populaţia europeană este estimată la 29000-42000 de perechi, şi în ansamblu se

află în declin moderat. Unele populaţii din vestul şi centrul Europei (Franţa, Italia,

Olanda, Serbia şi Muntenegru) sunt în creştere, dar aceasta nu contrabalansează declinul

din Cehia, Slovacia, România, Moldova, Rusia şi Turcia În România cuibăresc 850-1000

de perechi, efectivul lor este în declin moderat.


Dieta constă în mare parte din peşti şi insecte (acvatice şi libelule), care sunt

prinse dimineaţa devreme şi seara, din poziţie staţionară, cu gâtul întins într-un unghi de

60 de grade. Se hrăneşte singur, stând pe vegetaţia înotătoare sau în apă puţin adâncă

printre vegetaţia densă. De asemenea prinde şi mici mamifere şi amfibieni, şerpi (Natrix),

şopârle, ocazional păsări, crustacee, moluşti şi păianjeni.

15

Este o specie predominant solitară, rareori poate fi văzut în colonii cu alte specii

sau pe locuri comune de odihnă. Este o pasăre predominant crepusculară, în timpul zilei

şi noaptea se odihneşte ascuns în vegetaţi densă.

Când se simte ameninţat, se ascunde nemişcat cu gâtul şi capul ridicat vertical. În

caz de pericol mai mare îşi îndreaptă ciocul parţial deschis către adversar şi îşi ridică

moţul. Poate declanşa un atac cu ciocul ascuţit, care poate provoca răni serioase

asemănătoare unei înjunghieri.

Când perechea se întâlneşte, masculul salută femela prin înclinare în faţa ei, ca

răspuns, femela îşi apleacă capul sub pieptul masculului. Dacă cuibăreşte în colonii,

mărimea acestora e mică (2-4 perechi), dacă se asociază cu alte specii, în marea

majoritate a cazurilor acesta este stârcul cenuşiu. Locul cuibului este ales de mascul,

cuibul se construieşte la 0,5-1 m deasupra nivelului apei pe stuf mort, uneori pe copaci

până o înălţime de 25 m. Depune 4-5 (2-8), perioada de incubare durează 26 zile. Puii

părăsesc cuibul după 20 de zile şi devin independenţi la vârsta de circa 55-65 zile.


Principalul factor ameninţător pentru stârcul roşu este dispariţia habitatelor

adecvate, precum desecarea zonelor mlăştinoase şi arderea stufărişurilor. Pentru

conservarea populaţiei stabile din România este necesară oprirea arderii stufărişurilor

care poate fi realizat cel mai eficient prin campanii educaţionale la adresa localnicilor,

respectiv prin subvenţii oferite de către stat pentru proprietarii sau administratorii

habitatelor umede adecvate buhaiului de baltă, pentru dezvoltarea şi respectarea unui plan

de management favorabil pentru natură şi păsări de apă.

Stârcul roşu fiind o specie în declin, rară şi foarte sensibilă la deranj uman, este

esenţial diminuarea disturbanţei la locurile de cuibărit a speciei. Este de asemenea foarte

important protejarea mlaştinilor naturale cu stufărişuri întinse, fiindcă stârcul roşu

cuibăreşte aproape exclusiv în astfel de habitate naturale, neatinse şi extinse.


Pe amplasamentul proiectului, nici în apropierea acestuia nu există habitate

acvatice adecvate acestei specii, stârcul roşu nu a fost observat pe teren. Realizarea

investiţiei nu va afecta populaţia stârcului roşu din sit.

Raţă roşie

Aythya nyroca (Guldenstadt, 1770)

Ferruginous Duck


Are lungimea de 38-42 (din care corpul aproape două treimi), anvergura este de

63-67 cm. Este o raţă scufundătoare mică, maro castaniu, burta, subcodalele sunt albe.

Partea inferioară a aripii este albă, pe aripa posterioară este o dungă albă subterminală

lungă şi rară.

Dimorfismul sexual nu este atât de accentuat ca în cazul celorlalte specii de raţe.

Masculul se deosebeşte de femelă prin ochiul galben şi culoarea castanie cu nuanţă roşie.

Femelele au ochiul maro închis, sunt mai pali la culoare, lipseşte nuanţa roşiatică,

culoarea este maro uniform.

Juvenilii se aseamănă femelelor, dar sunt mai uniforme, de culoare maro închis.

Subcodalele sunt alb-murdare uneori cu dungi maro.

16

Habitat

Este o specie ameninţată pe plan global care preferă zone umede cu ape dulci dar

ocazional cuibăreşte şi în ape sărăturoase. Preferă apele dulci stătătoare sau încet

curgătoare cu vegetaţie acvatică densă, cum sunt mlaştinile, bălţile, lagunele, lacurile,

terenurile inundabile, canale cu adâncime apei între 30-100 de cm. De obicei evită în

timpul cuibăritului suprafeţele mari de apă fără vegetaţie.

Se concentrează pe regiunile continentale de şes, în zona temperată fără influenţe

oceanice sau arctice. Este o specie de raţă tipic stepică. Preferă apa puţin adâncă, bogată

în vegetaţie acvatică plutitoare, care este înconjurată de vegetaţie emergentă densă (stuf,

tufe sau arbori mici). Evită râurile, pâraiele, lacurile adânci sau oligotrofe, orice fel de

ape deschise. Îşi construieşte cuibul pe vegetaţia plutitoare sau pe insulele mici din lacuri.

Cuibăreşte deseori şi pe eleştee, lacuri artificiale aflate în condiţii semi-naturale.

Necesită suprafaţă mai mică de apă deschisă decât celelalte specii de raţe.

Distribuţie

Raţa roşie este o specie cu distribuţie largă dar discontinuă în Europa. Cuibăreşte

în număr mic în aproape toate ţările temperate europene. În ţara noastră cuibăreşte în

număr mare în Delta Dunării şi zonele umede asociate acestora. Pe alocuri cuibăreşte pe

sistemele mari de lacuri cu ecosistemă naturală sau semi-naturală (eleştee, lacuri de

acumulare, etc.).

Populaţie

Raţa roşie este periclitată pe plan global, populaţia cuibăritoare europeană este

relativ mică, este estimată la 12 000 – 18 000 de perechi, efectivul lor este în declin

puternic. Populaţii mai mari sunt în Ungaria, România, Croaţia, Turcia, Azerbaijan. Cei

5500-6500 de perechi cuibăritoare reprezintă aproximativ 35-45% din populaţia

europeană, deci este foarte important pe nivel continental. Din nefiricire este în declin

puternic.


Are o dietă variată dominată de materiale vegetale, pe care le procură din înot

bălăcind cu ciocul pe suprafaţa apei, scufundând cu partea anterioară a corpului sau

scufundând în totalitate. Se hrăneşte în apa puţin adâncă (20-70 cm, până 1,6 m)

apropiată de mal, bogată în vegetaţie. Plantele cele mai frecvent mâncate sunt

Potamogeton, Carex, Hydrocharis, Chara, Lemna, etc. Uneori prinde peşti mici şi

broscuţe până 3 cm lungime, moluşte, anelide, crustacee, insecte (în special libelule),

muşte etc.

Este o specie mai puţin gregară decât celelalte raţe. În afara perioadei de

reproducere este solitar sau în grupuri mici formate din câteva exemplare. Rareori este

văzut în cete mari, alcătuite din 100-300 de exemplare. Este monogamă, perechile se

formează doar pe durata perioadei de reproducere, de multe ori înaintea sosirii la

teritoriul de cuibărit. Unde este comună, deseori cuibăreşte în colonii mici, uneori

împreună cu pescăruşi. Este cel mai activ după lăsarea serii şi în timpul nopţii.

Ca comportament nupţial, raţele roşii îşi scutură capul orizontal, rareori şi

vertical, cu coada întinsă pe suprafaţa apei şi penele creştetul ridicate. Cele 8-10 (6-14)

ouă sunt depuse la începutul lunii mai în cuibul construit din plante (frunze, iarbă, stuf

etc.). Puii eclozează după o perioadă de 25-27 zile, sunt îngrijiţi numai de femelă. Devin

independenţi la vârsta de două luni, prima împerechere are loc la vârsta de un an.

17


Principalul factor ameninţător la adresa speciei este dispariţia habitatelor

adecvate, precum desecarea zonelor mlăştinoase. Pentru conservarea populaţiei stabile

din România este necesară conservarea habitatelor propice, a ariilor de hrănire,

controlarea serioasă a dezvoltărilor infrastructurale şi a turismului în apropierea coloniilor

de cuibărit şi a locurilor de hrănit, mai ales în Delta Dunării. Unde sunt colonii

cuibăritoare al raţei roşii, este necesară realizarea unui plan de management, al cărui

obiectiv principal este conservarea lopătarului.


Specia preferă zonele acvatice de apă stătătoare, cu multă vegetaţie (stuf etc.) ca

şi loc de cuibărit. Astfel de habitate nu se găsesc în zona proiectului, precum nici specia

nu a fost sesizată în timpul ieşirii pe teren, deci realizarea investiţiei nu va afecta

populaţia locală a raţei roşie.

Buhai de baltă

Botaurus stellaris (Linnaeus, 1758)

Bittern


Buhaiul de baltă este o specie de mărime medie din familia stârcilor. Lungimea

este de 70-80 cm (din care corul 35-40 cm), anvengura de 125-135 cm. Corpul în

comparaţie cu celelalte specii e stârci este îndesat. Penajul este predominant maro, cu

dungi şi pete negri. Parte ventrală a corpului, gâtul şi bărbia este mai deschis la culoare,

maro-gălbui. Mustaţa şi creştetul sunt negri. Cu ajutorul acestui penaj şi a poziţiei

caracteristice cu corpul şi gâtul vertical închis buhaiul de baltă poate să se ascundă

perfect în tufăriş, făcându-se practic invizibil. Juvenilul este similar adultului, dar este în

general un pic mai palid şi deschis la culoare. Are un sunet caracteristic foarte sonor, care

poate fi auzit şi noaptea. Rareori poate fi văzut, se ascunde în tufărişuri întinse, cel mai

des poate fi observat dis-de-dimineaţă, când zboară înspre/dinspre locurile de pescuit.

Habitat

Preferă aproape exclusiv habitatele întinse de stufăriş, în afară de astea rareori

este prezent şi în zone mlăştinoase cu vegetaţie înaltă şi densă. Este strâns legat de

zonele de şes, dar este prezent şi în regiuni deluroase, însă rareori la altitudini mai mari

de 300 m. În migraţie apare şi în zone cu stufăriş unde nu cuibăreşte. Preferă stufărişurile

dense, cu un nivel scăzut de apă (aproximativ 30 cm) cu fluctuaţii reduse în nivelul apei,

şi cu un mixt de zone cu stuf proaspăt, viu şi stuf uscat. Favorizează stufărişurile mari,

care au şi suprafeţe deschise de apă (bălţi mai mici, canale). Este strâns legat de apă

dulce, dar tolerează şi apa semi-sărată, în lagune şi în apropierea estuarelor.

Distribuţie

Este o specie larg răspândită, cuibăreşte în toate ţările europene, în număr mai

mare în Rusia, Polonia, Ungaria şi România. În ţara noastră este prezent în apropierea

bălţilor şi râurilor de şes în habitate cu stufărişuri întinse (peste 20 de hectare). Cuibăreşte

în număr mare în Delta Dunării şi în habitatele propice în zonele umede de şes.

Populaţie

Specie cu o distribuţie globală imensă, cuibărind într-o zonă de aproximativ 10

milioane de km2, cu o populaţie globală situată între 110.000-340.000 de exemplare.

18

Populaţia din Europa fiind situat între 34-54.000 de perechi este important pe plan global.

Populaţia din România cu cei 1,500-2,000 de perechi nu este foarte semnificativă pe plan

European (însă este probabil subapreciat) şi este concentrat în Delta Dunării.

Ecologie şi comportament Buhaiul de baltă este o specie parţial nocturnă, se hrăneşte de multe ori în timpul

nopţii. Hrana constă în peşti, amfibieni, reptile, păsări (de ex. ochiul boului, piţigoi de

stuf), mamifere mici (de ex. şoareci), nevertebrate precum insecte, viermi, etc.

Rareori poate fi văzut zburând, în majoritatea timpului se ascunde în stufăriş.

Când se simte în pericol, stă cu corpul şi gâtul întins vertical, făcându-se invizibil în stuf.

În caz de pericol imediat stă într-o poziţie defensivă caracteristică, cu gâtul întins în faţă,

ciocul deschis parţial şi aripile deschise şi apropiate de sol.

Specie poligamă, masculul este foarte teritorial de la sfârşitul iernii până în luna

iulie, este foarte agresiv cu masculii rivali care întră în teritoriul lui. Cuibăreşte în perechi

izolate în stuf, însă în zone favorabile ocazional formează colonii răzleţe de câteva

perechi. De multe ori asociat cu alte specii de stârci. Femela depune 5-6 (rareori 3-7)

ouă, pe care le încubează timp de 25-26 zile. Masculul are grijă de femelă în timpul

clocirii, însă nu participă în hrănirea puilor. Juvenilii devin independenţi la vârsta de 55-

60 zile.

Măsuri de conservare necesare şi aplicate Principalul factor ameninţător la adresa buhaiului de baltă este dispariţia

habitatelor adecvate, precum desecarea zonelor mlăştinoase şi arderea stufărişurilor.

Pentru conservarea populaţiei stabile din România este necesară oprirea arderii

stufărişurilor care poate fi realizat cel mai eficient prin campanii educaţionale la adresa

localnicilor, respectiv prin subvenţii oferite de către stat pentru proprietarii sau

administratorii habitatelor umede adecvate buhaiului de baltă, pentru dezvoltarea şi

respectarea unui plan de management favorabil pentru natură, păsări de apă incluzând

buhaiul de baltă.



acvatice adecvate acestei specii, nici specia nu a fost sesizată în timpul ieşirii pe teren.

Realizarea investiţiei nu va afecta populaţia buhaiului de baltă din SPA.

Pasărea ogorului

Burhinus oedicnemus (Linnaeus 1758)

Eurasian Thick-knee


Este o specie de limicolă nocturnă sau crepusculară, specializat în ocuparea

habitatelor aride sau uscate cu vegetaţie rară şi scundă. Dimorfismul sexual nu este

accentuat. Partea dorsală a speciei este de o culoare maronie deschisă, cu striaţii

longitudinale de culoare închisă. Capul are culori de baza similară, însă cu frâul, faţa,

gâtul şi pieptul de culoare albă cu o mustaţă neagră. Ciocul este bicolor, cu vârf negru şi

bază galbenă. Ochii sunt mari şi galbene. Pieptul este alb cu striaţii închise iar partea

ventrală de o culoare alb-gălbuie.

19

Habitat Este o specie specializată în habitate aride cu puţină vegetaţie sau vegetaţi scundă

(de exemplu păşuni), ocupă atât stepele uscate cu vegetaţie redusă cât şi zonele uscate cu

pietriş sau un cu un strat subţire de sol pe substrat de stâncă. Ocazional poate cuibării

chiar şi pe marginea terenurilor arabile.

Distribuţie

Specie cu o răspândire destul de largă, dar cu populaţii izolate în zonele cu

habitate propice. Cuibăreşte în zonele temperate şi calde a Europei şi Asiei de vest, pe

sub-continentul Indian şi în Nordul Africii.

Populaţie

Populaţie mondială: 130.000 – 310.000 perechi; Populaţia Europeană: 46.000 – 78.000

perechi; Populaţia din România: 20.000 – 24.000 perechi. Populaţia Europeană sa redus

cu peste 30% în ultimele trei decenii, în special din cauza dispariţiei habitatelor.

Populaţia din România a fost considerată stabilă, însă dezvoltările din ultima perioadă (în

special în Dobrogea) vor avea cu siguranţă efecte negative asupra populaţiei cuibăritoare

din ţară.


Pasărea ogorului preferă zonele aride cu puţină vegetaţie sau vegetaţi scundă (de

exemplu păşuni), ocupă atât stepele uscate cu vegetaţie redusă cât şi zonele uscate cu

pietriş sau un cu un strat subţire de sol pe substrat de stâncă

Perioada de cuibărit începe pe la sfârşitul lunii Aprilie. Cuibul este doar o

adâncitură mică în pământ eventual cu câteva fire de vegetaţie, de multe ori înconjurat cu

pietre mici sau scoici. Ponta constă din 2 (ocazional unu sau trei) ouă, care este incubat

timp de 24-26 de zile, pui sunt nidifuge şi urmăresc părinţii din prima zi devenind

independenţi la vârsta de aproximativ 36-42 zile.

Migraţia de toamnă începe în august cu o intensitate maximă în septembrie, şi se

termină în octombrie. Populaţia din Europa iernează în sudul continentului sau în Africa.

Populaţia din Iberia este rezidentă.

Hrana în principiu este alcătuită din nevertebrate: lăcuste, libelule, furnici,

gândaci, muşte, păianjeni, lumbrici, miriapode, etc. În unele cazuri prinde amfibieni mici

sau şoareci.

Măsuri de conservare necesare şi aplicate Fiind un specialist de habitate specia este sensibilă la schimbările masive în

modul de folosinţă a terenurilor. Principala primejdie la adresa speciei este intensificarea

agriculturii respectiv dezvoltarea necontrolată a zonelor în care habitatele propice încă

există.


Specia nu a fost semnalată pe cursul ieşirilor pe teren. Este o specie caracteristică

zonelor deschise de sărătură (păşuni), cu vegetaţie joasă. Astfel de habitate nu se găsesc

pe amplasamentul investiţiei şi nici în vecinătatea acestuia, deci populaţia acestei specii

din sit nu va fi afectat de proiect.

20

Barză albă

Ciconia ciconia (Linnaaeus, 1758)

White Stork


Lungimea este de 100-115 cm, din care corpul aproximativ jumătate, anvergura e

de 155-165 cm. Este o pasăre de apă mare, cu gâtul şi picioarele lungi. Sexele sunt

asemănătoare şi nu există variaţii sezoniere.

Păsările adulte au corpul, gâtul, capul şi coada albă, numai remigele şi tectricele

superioare sunt negri. Penele gâtului inferior şi pieptului sunt alungite. Ciocul şi

picioarele sunt roşii.

Juvenili se aseamănă adulţilor, doar ciocul şi picioarele nu sunt roşu intens, sunt

de culoare maro, care spre maturitate treptat se va transforma în roşu.

Habitat

Trăieşte în regiuni cu climat temperat sau mediteranean. Supravieţuirea pe termen

lung a speciei depinde de menţinerea în stare cât mai naturală a locurilor de hrănit

preferate de berze – fâneţe, păşune, pajişti umede, terenuri inundabile în apropierea

locurilor de cuibărit. Poate fi prezent şi în regiunile de stepă, sau în timpul iernării pe

savană. Acceptă şi habitatele umede secundare, cum sunt terenurile agricole irigate,

lanuri de orez, etc. În Maroc cuibăreşte la altitudini de 2500 m, însă în Europa este rar

peste 500 m.. La noi cuibăreşte aproape în exclusivitate în zone antropizate - pe şură,

case, coşuri, claie, pomi, ruine sau pe stânci. În ultimele 4 decenii au început să-şi

construiască cuibul pe stâlpi de joasă tensiune.

Distribuţie

Barza albă este larg răspândită în întreaga Europă cu excepţia Insulelor Britanice

şi ţărilor nordice. Populaţii mai mari sunt în centrul şi estul continentului, în Polonia,

Belorusia, Ucraina, Lituania şi în Spania. La noi este răspândită în toată ţara, dar

populaţii mai însemnate are în partea de vest a ţării (jud. Satu-mare, Timiş, etc.) respectiv

în sud-estul Transilvaniei (jud. Sibiu, Braşov, Harghita).

Populaţie

Populaţia europeană este de 180 000 – 220 000 de perechi, şi este în creştere

moderată. Conform ultimului recensământ sunt cca. 5500 perechi în ţară. În România,

datorită mai ales desecării excesive a zonelor umede în multe părţi ale ţării populaţia a

suferit o diminuarea accentuată.


Mănâncă în exclusivitate animale, pe care le prinde pa pajişti umede umblându-se

prin iarbă. Prada mai mică este înghiţită în întregime, animalele mai mari sunt făcute

bucăţi cu ciocul înainte de a fi mâncaţi. Este o pasăre diurnă, se hrăneşte singur, în

perechi, în familie sau în cete mari, mai ales unde prada este concentrată.

Dieta este foarte variată, compoziţia depinde de umiditatea zonei. În regiuni (sau

anuri) mai aride mănâncă în principal insecte şi rozători, în condiţii umede animale

acvatice. Mănâncă insecte şi larvele acestora (mai ales gândaci şi lăcuste), amfibieni

(broaşte adulte), şerpi, şopârle, micromamifere (chiţcani, şoareci, şobolani, hamsteri),

râme. Uneori mănâncă şi ouăle păsărilor clocitoare pe sol, moluşte şi crustacee, peşti şi

scorpioni

Este o specie gregară, mai ales în afara perioadei de cuibărit, când se adună în

cete uneori alcătuite din sute de indivizi. Este monogamă, perechile de multe ori se

21

formează doar pe durata reproducerii. Unele perechi se reproduc ani la şir la acelaşi cuib.

În restul anului aceste perechi nu stau împreună, se întâlnesc în timpul pasajului de

primăvară sau ajung separat la cuib în acelaşi timp. De multe ori masculul ajunge mai

devreme (în aprilie), şi începe singur renovarea şi dezvoltarea cuibului. În general

subadulţii sosiţi mai târziu încearcă să ocupe cuiburi deja ocupate, în asemenea cazuri

perechea îşi apără agresiv teritoriul, de multe ori rezultând răniri grave.

Au un ritual caracteristic de întâmpinare, îşi ridică şi îşi „aruncă” capul în spate,

apoi o readuc în poziţie normală, şi o mişcă sus-jos. Aceste mişcări sunt repetate de mai

multe ori şi sunt acompaniate de sunetul caracteristic berzelor făcut cu ciocul, „tocitull”.

Depun 3-5 ouă, incubarea durează 33-34 de zile. Ambele părinţi au grijă de pui până

părăsirea cuibului (în a doua jumătate a lunii iunie), după acesta juvenilii formează cete

mai mari şi se mişcă, se hrănesc în cadrul acestor grupuri. Prima împerechere de obicei

este la vârsta de 4 ani, majoritatea păsărilor înaintea maturităţii nici nu se întorc din

Africa.


Este necesară conservarea pajiştilor, păşunilor umede, care se poate realiza prin

conservarea practicilor agriculturale tradiţionale, durabile. În România specia cuibăreşte

în principal pe stâlpi de electricitate sau telefonice, adeseori cauzând scurtcircuite, lăsând

fără electricitate mai multe gospodării. În alte cazuri din cauza instabilităţii cuibul cade

de pe stâlp. Pentru prevenirea acestor evenimente aproape în toate judeţele din ţară s-au

montat pe stâlpi suporturi pentru cuib, astfel cuibul se poate construi mult mai stabil, şi

nu ating firele de păr.

O altă problemă, încă netratată este electrocutarea prin atingerea firelor de

electricitate. Mortalitatea cauzată de electricitate în cadrul berzelor este foarte ridicat.

Această problemă s-ar putea rezolva prin izolarea cablurilor electrice în apropierea

stâlpilor şi scoaterea din funcţiune a modelelor „ucigaşe” de stâlpi de medie tensiune. Din

păcate implementarea acestor metode întârzie din cauza costurilor ridicate.


Un exemplar din această specie a fost observat, hrănindu-se pe o fâneaţă la cca.

500 de m de amplasamentul proiectului. Specia cuibăreşte în localitatea Urziceni -

Pădure. Suprafeţele deschise din vecinătatea investiţiei, respectiv suprafaţa propriu-zisă a

acesteia sunt habitate ideale pentru berze albe, care îşi caută hrana în astfel de terenuri

(fâneţe, păşuni etc.). Ţinând cont de suprafaţa relativ redusă al investiţiei, se poate afirma

că realizarea proiectului nu va afecta semnificativ terenurile de hrănire acestei specii.

Erete de stuf

Circus aeruginosus (Linnaeus 1758)

Marsh Harrier


Este cea mai mare specie de erete din Europa. Dimorfismul sexual în ceea ce

priveşte coloritul penajului este caracteristic şi la această specie ca şi la toate celelalte

specii de ereţi.

Masculul adult are un colorit general maro cu gri şi cremă. Capul este de gri-

albăstrui cu striaţii longitudinale de culoare mai închisă, spatele este maro culoarea

22

continuând şi pe partea proximală a părţii dorsale a aripii. De sus majoritatea remigelor

sunt de o culoare gri deschis, făcând excepţie doar primele 5-6 remige primare care sunt

negre. În zbor, pe partea ventrală pasărea este mai mult sau mai puţin de o culoare cremă

uniformă, cu burta şi flancurile cu un ton maroniu roşcat. Coada este gri. Femela este de

o culoare generală de maro foarte închis cu pete de culoare cremă deschisă pe cap şi pe

umeri, aceste pete ocazional au o culoare aproape albă.

Anvergura aripii: 110 – 130 cm; Lungimea corpului: 48 - 56 cm

Habitat Specie specializată pe zone umede, mlăştinoase întinse, cu vegetaţie bine

dezvoltată. Cuibul este construit în cazurile tipice în stufăriş aproape de suprafaţa apei.

Ocazional se stabileşte şi în habitate atipice cuibărind în zone agricole sau pajişti cu

vegetaţie înaltă, şi în aceste cazuri preferă însă apropierea unor zone umede.

Distribuţie

Specia este răspândită în principal în zona cu climă temperată, dea lungul

latitudinii medii al Eurasiei. Pe lângă acesta, mai întâlnim unele populaţii şi în regiunea

mediterană şi boreală. Este o pasăre caracteristică Palearcticului de Vest. Cea mai vestică

populaţie se găseşte în Portugalia, spre est arealul se extinde mult peste Munţii Urali până

la partea estică a Kazahstanului. Populaţii izolate re regăsesc şi în nordul Africii, cu

precădere în Maroc, Algeria şi Tunisia.

Populaţie

Populaţie mondială: 500.000 – 2.000.000 perechi; Populaţia Europeană: 93.000 –

140.000 perechi; Populaţia din România: 1.700 – 2.500 perechi. Trendul populaţiei

globale este una pozitivă cu o uşoară creştere permanentă, nu dispunem date pe baza

cărora ar fii posibil determinarea trendului momentan al speciei în România.


Este o pasăre care trăieşte în perechi izolate, dar care în locuri favorabile cu loc de

cuibărit şi hrană suficientă (de exemplu Delta Dunării), poate cuibării în densităţi destul

de ridicate sau în cazuri rare în mici semi-colonii răzleţe.

Clocitul începe în luna aprilie sau mai, fiind anticipată de zborul nupţial

sincronizat şi spectaculos al cuplului. Depunerea pontei se face în cuibul construit în

principal de femelă - de obicei din stuf şi crengi subţiri – în stufăriş sau alte plante înalte

care oferă un camuflaj bun cuibului, fiind folosit doar pentru un singur sezon. Ponta

constă de regulă din 3-6 ouă, a căror incubaţie este de 31-38 zile. Puii părăsesc cuibul în

aproximativ 35-40 zile şi devin independenţi după două-trei săptămâni. Masculii pot fi şi

poligami, caz în care, pe perioada incubaţiei hrănesc două femele mai apoi puii din cele

două cuiburi.

Este o specie parţial-migratoare. Păsările din sudul Europei petrecând iarna în

europa în zona Mării Mediteraniene, populaţiile din nord migrează pentru iernat pe

continentul african, la sud de Sahara, iar cele din Asia iernează pe subcontinentul Indian.

Migrează în exemplare solitare sau grupuri răzleţe de câteva indivizi, folosind trecătorile

de la Gibraltar, Bosfor dar şi traseul Italia-Malta.

Din punct de vedere a hranei, eretele de stuf este un oportunist de succes,

compoziţia hranei depinzând în mare parte de sursele trofice existente, în cazuri ideale

preferă ca pradă specii de păsări de mărime mică-mijlocie.

23

Măsuri de conservare necesare şi aplicate Este o specie cu o distribuţie largă, cu un trend global pozitiv şi cu o populaţie

stabilă (sau în uşoară creştere) pe plan naţional. Nu necesită măsuri de conservare

specifice, din cauza ecologiei speciei este sensibil la pierderea habitatelor umede din

cauza desecării sau drenării zonelor umede.


Pe amplasamentul proiectului, şi nici în vecinătatea acestuia nu se găsesc locuri

acvatice preferate de eretele de stuf, specia nu a fost sesizată pe teren. Realizarea

investiţiei nu va afecta populaţia eretei de stuf din SPA „Câmpia Nirului – Valea Ierului”.

Erete sur

Circus pygargus (Linnaeus, 1758)

Montagu's Harrier


Este o specie monotipică. Dimorfismul sexual în ceea ce priveşte coloritul

penajului este particular şi la această specie ca şi la toate celelalte specii de ereţi.

Masculul adult are un colorit general gri-albăstrui în contrast cu remigele primare

negricioase. Contrar celorlaltor specii de ereţi de la noi, prezintă o bandă neagră

longitudinală pe remigele secundare. Pe subalarele aripilor şi flancuri are stropi mici de

culoare roşcată.

Femela adultă seamănă mult cu femela eretelui vânăt şi cel alb, însă partea

inferioară a corpului este mai deschis, albicios, cu striaţii maroni-roşcate. Pe lângă acesta,

subalarele aripilor sunt roşcat dungate, nu prezintă colag distinct în regiunea gâtului,

având şi o bandă terminală lată pe marginea aripilor. Partea superioară are coloritul

general maroniu cu excepţia târtiţei, care este albă. Coada prezintă benzi de culoare mai

închisă.

Păsările tinere seamănă cu femelele, au însă burta şi aripa interioară ruginie şi

remigele secundare întunecate. La această specie aripa prezintă doar patru remige primare

evidenţiate, dând astfel aripii un aspect alungit şi îngust.

Anvergura aripii: 96–116 cm; lungimea corpului: 43–47 cm; greutatea medie: 265 g la

mascul şi 345 g la femele.

Habitat

Deşi preferă zonele deschise, fiind o specie de şes, în unele regiuni poate urca

până la 1500 de m. În habitatele naturale sau semi-naturale cuibăreşte mai ales în

vecinătatea râurilor, în văi, platouri, marginea lacurilor, bălţi şi stepe.

Când nu au la dispoziţie astfel de habitate, se stabilesc pentru cuibărit în câmpuri

umede, fânaţe sau chiar câmpuri agricole, mai cu seamă în cele de cereale cu spic cum

sunt grâul, orzul şi ovăzul. Specia necesită un teritoriu deschis mare, cu vegetaţie

suficient de înaltă pentru ai asigura condiţiile necesare unui cuibărit cu succes.

Distribuţie

Specia este răspândită în principal în zona cu climă temperată, de-a lungul

latitudinii medii al Eurasiei. Pe lângă acesta, mai întâlnim unele populaţii şi în regiunea

mediterană şi boreală. Este o pasăre caracteristică Palearcticului de Vest. Cea mai vestică

populaţie se găseşte în Portugalia, spre est arealul se extinde mult peste Munţii Urali,

24

limita exactă fiind necunoscută exact. Populaţii izolate punctiforme sunt şi în nordul

Africii, cu precădere în Maroc. Probabil datorită activităţii negative al omului, unele

populaţii îşi schimbă regulat arealul de cuibărit, care se evidenţiază în faptul, că pot apare

mici populaţii departe de arealul său de răspândire.

Populaţie

Populaţia Europei se estimează la 35.000 - 50.000 perechi. Efectivul mondial nu

este cunoscut suficient, fiind estimată la 150.000 - 200.000 de indivizi. Populaţia din

România nu este suficient de cunoscut fiind apreciat a fi (în ultima publicaţie relevantă)

între 0-12 perechi, deşi populaţia naţională este cu siguranţă foarte redusă aceste numere

sunt probabil subapreciate.


Este o pasăre care trăieşte izolat în pereche, dar care în locuri favorabile cu loc de

cuibărit şi hrană suficientă, poate forma semi-colonii răzleţe de câteva perechi. Cuibăritul

în semi-colonie este benefică pentru faptul, că asigură o securitate mai mare pentru

fiecare pereche faţă de prădători.

Teritoriul păzit al unei perechi este de cca 300 - 400 m în jurul cuibului la

cuplurile care cuibăresc izolat, fiind mai mic în cazul cuibăritului semicolonial. În acest

ultim caz păsările coloniei acţionează toţi împreună în cazul apariţiei unui duşman cu păr

sau cu pene (vulpi, câini, corvide).

Clocitul începe abia în luna mai, fiind anticipată de zborul nupţial sincronizat şi

spectaculos al cuplului. Masculul are obiceiul de a aduce cadou nupţial femelei, care

constă de regulă din şoarece, şopârlă cau insectă mai mare. Ajung la maturitatea sexuală

de regulă după 3-4 ani.

Depunerea oulăr se face în cuibul simplu amenajat pe sol, între plante înalte care

oferă un camuflaj bun cuibului, fiind folosit doar pentru un singur sezon. Femela depune

de regulă 3-5 ou de culoare albicioasă a căror incubaţie este de 29-35 zile. Puii părăsesc

cuibul în 32-35 zile şi devin independenţi după două săptămâni. Masculii pot fi şi

poligami, caz în care, pe perioada incubaţiei hrănesc două femele mai apoi puii din cele

două cuiburi.

Este o specie migratoare de distanţă lungă. Păsările din Europa migrează pentru

iernat pe continentul african, la sud de Sahara, iar cele din Asia iernează pe

subcontinentul Indian. Primăvara adulţii şi unele subadulţi sosesc înapoi în luna aprilie,

majoritatea păsărilor tinere rămânând până la maturitate în cartierele de iernare.


Începând cu anii ’40 populaţia eretelui sur prezintă o diminuare numerică

continuă aproape pe toată suprafaţa arealului său de răspândire. Acest regres s-a datorat

în primul rând folosirii abuzive şi în exces al pesticidelor şi insecticidelor, în principal al

DDT-ului, care a rezultat în primul rând diminuarea hranei. Un alt aspect negativ care a

afectat mult specia a fost şi este şi în prezent cucerirea noilor suprafeţe de terenuri în

vederea transformării lor în terenuri agricole, care au dus la pierderea habitatelor.

Schimbarea tehnicilor agricole, care au devenit în multe locuri mecanizate, precum şi

recoltarea cerealelor şi al ierbii în timpul perioadei de reproducere au pus amprenta pe

descreşterea numărului speciei.


Pe amplasamentul proiectului, şi nici în vecinătatea acestuia nu se găsesc locuri

de cuibărit preferate de această specie (zone mlăştinoase, terenuri ierboase cu vegetaţie

25

înaltă), nici specia nu a fost sesizată în timpul ieşirii pe teren. Realizarea investiţiei nu va

afecta populaţia de erete sur din SPA.

Cristel de câmp

Crex crex (Linnaeus, 1758)

Corncrake


Are lungimea de 27-30 cm, anvergura e de 46-53 cm. Dimensiunile sunt

asemănătoare cu cele ale unei potârnichi mici şi slabe. Penajul e maroniu cu un ruginiu

pronunţat pe aripi, vizibil în special în zbor. Sexele sunt asemănătoare.

Partea dorsală a păsărilor adulte este maro-gri, centrele penelor sunt maro şi

negru, care formează linii longitudinale pe spate şi scapulare. Faţa e gri-albăstruie,

tectricele auriculare, partea posterioară a gâtului şi creştetul sunt maro pestriţ cu negru.

Aripa inferioară este roz-maroniu. Juvenilii sunt un pic mai pali şi mai deschişi la

culoare, cu o nuanţă gălbuie mai pronunţată.

Cristelul de câmp are un sunet caracteristic, un strigăt puternic bisilabic „crre-

crre” care poate fi auzit noaptea în lunile mai şi iunie de la mari distanţe.

Habitat Este o specie cu distribuţie largă, de la regiuni temperate continentale şi oceanice

până la cele boreale, de stepă, marginal mediteraneane. În principal cuibăreşte pe şes dar

în habitat prielnic este prezent şi în altitudini până la 1400 m. Evită apele stătătoare,

mocirlele, marginile lacurilor sau râurilor, la fel nu preferă suprafeţele deschise,

pietroase, nisipoase etc. Preferă locurile umede, răcoroase cu vegetaţie ierboasă densă dar

mai mică decât înălţimea sa. De multe ori cuibăreşte şi pe terenuri agricole, în lanuri de

cereale. În România cuibăreşte preponderent pe fâneţe şi păşuni însă în unele zone este

prezent şi în terenuri cultivate.

Distribuţie

Este o specie larg răspândită în Europa, populaţii însemnate sunt în Belorusia,

Bulgaria, Cehia, Letonia, Polonia, România, Ukraina. În România este prezent atât în

zonele de câmpie cât şi în zonă de deal şi mai ales depresiuni intra şi extramontane.

Populaţiile cele mai însemnate se găsesc în zone, unde încă predomină agricultura

tradiţională extensivă pe terenuri ierboase umede.

Populaţie

Populaţia europeană a suferit un declin puternic între anii 1970-1990, cauzat

probabil de accentuarea agriculturii şi folosirea tehnicilor de cultivare intensivă şi

diminuarea habitatelor ierboase umede. În prezent pe continent cuibăresc 1,3-2 milioane

de perechi (50-74% din populaţia mondială). Specie în unele ţări este în declin, în alte ţări

se extinde, în ansamblu, pe plan european efectivul speciei fluctuează. Populaţia din

România este apreciată între 44,000 – 60,000 de perechi, fiind foarte probabil existenţa

unei supraevaluări semnificative în cazul acestei specii.


Cristelul de câmp este omnivor, mănâncă nevertebrate mici, insecte (gândaci,

muşte, lăcuste, greieri, libelule, furnici etc.), moluşte, păianjeni, râme, mici broscuţe,

frunzele plantelor, muguri, seminţe. Rareori poate mânca şi micromamifere şi păsări.

26

Cu excepţia sezonului de reproducere şi uneori migraţia, este o pasăre solitară. În

timpul pasajului poate fi în perechi, sau chiar în grupuri mai mici formate din 20-40 de

exemplare. Uneori se asociază cetelor de prepeliţe. La cristelul de câmp întâlnim

monogamie sezonială, uneori există şi relaţii poligine.

Este o specie cu comportament teritorial ridicat, îşi apără agresiv teritoriul, al

cărui poziţie este semnalat prin strigătul caracteristic, uneori şi în timpul zilei. În timpul

strigătului, cristelul adoptă o poziţie a corpului verticală, cu gâtul întins, capul ridicat.

Dacă un alt mascul pătrunde în teritoriul său se apropie de el, scoţând acest sunet

permanent. Dacă masculul rival nu se sperie şi pleacă, începe o goană în zbor. Dacă nici

această metodă nu dă rezultate, începe lupta propriu-zisă dintre cei doi masculi.

Cuibăreşte solitar, uneori în densităţi ridicate. În astfel de cazuri cuiburile pot fi la

o distanţă de doar 55-110 m unul de celălalt. Cuibul este construit pe sol, în vegetaţia

densă. Copulaţia nu este precedată de dans ritual, dar uneori masculul aduce cadou

(hrană) femelei. Cele 8-12 (6-14) ouă sunt depuse în mai, numai femela cloceşte timp de

16-19 zile. Juvenilii devin independenţi la vârsta de aproximativ 34-38 zile.

Iernează în Africa.


Cristelul de câmp este o specie periclitată pe plan global, astfel conservarea

populaţiei sănătoase din România are o importanţă cheie. Principalul factor ameninţător

la adresa speciei este dispariţia habitatelor adecvate, a păşunilor şi fâneţelor întinse.

Motivele sunt complexe, pe de o parte schimbarea metodelor tradiţionale de agricultură

în metodele agriculturii intensive, care a dus la transformarea acestor câmpuri în terenuri

agricole. Un alt motiv este oprirea păşunatului sau cositului. Ca urmare apare vegetaţia

lemnoasă spontană, care treptat duce la împădurirea acestor habitate ierboase. Un al

treilea motiv este schimbare metodelor tradiţionale de cosit. Cu noile coase motorizate

mari suprafeţe pot fi cosite în timp scurt, astfel păsările aflate în aceste fâneţe nu au unde

să se refugieze, căzând pradă acestor maşini.

Este necesară sprijinirea de către stat a activităţilor care conservă aceste habitate

ierboase în condiţie cât mai apropiată de cea naturală. Astfel de metode sunt(păşunatul

adecvat (nu cel excesiv), cositul în afara perioadei de cuibărit (după luna iulie) şi într-o

formă care oferă posibilitate de a se refugia păsărilor respective, formele tradiţionale şi

durabile de agricultură.


Specia nu a fost observată cu ocazia ieşirilor pe teren. Pe amplasament şi în

vecinătatea acestuia se găsesc habitate prielnice (fâneţe, suprafeţe cu vegetaţie ierboasă

înaltă), pentru această specie. Realizarea proiectului în faza de construcţie poate avea un

impact negativ asupra cristelelor potenţial cuibăritoare din zonă. În acest caz se

recomandă ca lucrările din faza de construcţie să fie realizate în afara perioadei de

cuibărit (după 15 iulie). Datorită suprafeţei relativ reduse al investiţiei, impactul

proiectului asupra populaţiei de cristel de câmp nu va fi semnificativ.

27

Ciocănitoare de stejar

Dendrocopos medius (Linnaeus, 1758)

Middle Spotted Woodpecker


Este o ciocănitoare mică, are lungimea de 20-22 cm şi anvergura de 33-34 cm,

este cu 10% mai mic decât ciocănitoarea pestriţă mare. Spatele, târtiţa, creştetul şi partea

posterioară a gâtului sunt negri, scapularele albe formează o pată albă mare, dar mai mică

decât la ciocănitoarea pestriţă mare. Codalele sunt albe cu linii transversale negri,

perechea centrală este neagră. Remigele sunt negri cu pete albe, care pe aripa deschisă

formează trei linii albe. Fruntea, obrajii, tectricele auriculare, bărbia, pieptul şi

abdomenul sunt albi murdari. Pe partea laterală a gâtului este o pată neagră, care continuă

printr-o linie neagră pe părţile laterale a pieptului. Această pată continuă printr-o altă linie

neagră spre cioc (mustaţă), dar spre deosebire de alte specii de ciocănitor nu ajunge până

la ciocul gurii. Regiunea anală este roşu pal, pe abdomen, partea inferioară a pieptului şi

pe abdomen este rar striat cu negru. Creştetul este roşu intens la ambele sexe. Juvenilii

sunt asemănători adulţilor dar culorile şi marcajele sunt un pic mai şterse.

Habitat Este o specie rezidentă a climatului temperat continental, nu se extinde în reiuni

boreale sau montane. Este un adevărat specialist, fiind ataşat de păduri, parcuri sau păşuni

împădurite cu exemplare bătrâne de stejar sau gorun (Quercus sp.). Altitudinile la care

cuibăreşte sunt şi ei determinate de prezenţa habitatelor cu stejar sau gorun, fiind

localizate în principal între. 200 – 600 m, dar şi la înălţimi mai joase în Dobrogea şi pe

Câmpia de Vest. Trăieşte şi în păduri mixte cu stejar, carpen, frasin, fag, chiar şi de

molid. Preferă crengile bătrâne, rupte, putrede. Prezenţa speciei este independentă de

pantă, umiditate sau apropierea apei.

Distribuţie

În afara Scandinaviei şi a Insulelor Britanice cuibăreşte în fiecare ţară Europeană.

Populaţii mari sunt în Franţa, Polonia, România, Germania, Ungaria, Bulgaria etc. În

România cele mai semnificative populaţii cuibăritoare pot fii găsite în zonele colinare de

pe podişul Transilvaniei respectiv în goruneţele din Dobrogea, dar specia apare în

majoritatea zonelor unde habitatele descrise sunt bine reprezentate.

Populaţie

Mai mult de 95% din populaţia mondială cuibăresc în Europa (140 000-310 000

de perechi). În unele ţări specia este în declin, în altele în creştere, în ansamblu însă

populaţia este stabilă. În România cuibăresc 20.000 – 24.000 perechi. Deşi nu cunoaştem

date cu privire la populaţiile istorice din România, este foarte probabil că populaţia

ciocănitoarei de stejar a fost în regres numeric în ultimele decenii. Fiind specialist şi

preferând copaci bătrâne cu crengi moarte, nu este deloc favorizat de silvicultura

modernă. În ultimele decenii restituirile de păduri în Transilvania, şi exploatările

necontrolate de multe ori ilegale au afectat populaţiile într-un mod nefavorabil.


Mănâncă aproape exclusiv pe tot parcursul anului. Caută după hrană pe coajă, pe

crengi şi suprafeţele frunzelor sau excavând în lemnul putred moale. Foloseşte „nicovale”

pentru deschiderea nucilor sau coanelor. Mănâncă coleoptere (adulţi şi larve: croitor,

răgace, cărăbuşi etc.), himenoptere (furnici), omizi, ortoptere, muşte, fluturi etc. Hrana

vegetală are importanţă sporită în timpul iernii, când numărul insectelor este scăzut.

28

Este o specie solitară, apără teritorii fixe pe tot timpul anului. Mărimea teritoriului

variază între 3-25 ha, de multe ori mai multe teritorii învecinate se suprapun. Se

odihneşte în timpul nopţii în scorburi. Limitele teritoriilor sunt comunicate prin sunete de

avertisment sau darabană. În postura ameninţătoare capul este lăsat în jos şi ciocul întins

înainte spre adversar. Nu sunt rare luptele, gonirile în aer între adversari.

Este monogamă, perechile se formează pe durata sezonului de reproducere. În

fiecare an excavează o nouă scorbură pentru cuibărit. Formarea perechilor începe la

sfârşitul iernii. Căţăratul în spirală pe trunchiul copacului este caracteristic speciei.

Masculul arată femelei potenţialele locuri a cuibului. După alegerea locaţiei exacte

ambele sexe contribuie la excavarea scorburii. Cele 4-7 (8) ouă sunt depuse la sfârşitul

lunii aprilie sau în mai. Ambele sexe clocesc timp de 11-14 zile. Ambele părinţi au grijă

de pui, dezvoltarea acestora durează aproximativ trei săptămâni. Devin independenţi la

două săptămâni după părăsirea cuibului.


Principalul factor ameninţător la adresa ciocănitoarei de grădini este dispariţia

stejarilor bătrâni atât din păduri cât şi din habitatele antropizate. Fiind specialist şi

preferând stejari bătrâni cu crengi moarte, nu este deloc favorizat de silvicultura modernă.

Conform practicilor silvice actuale copacii nu ating această vârstă. În ultimele decenii

restituirile de păduri în Transilvania, şi exploatările necontrolate de multe ori ilegale au

afectat populaţiile într-un mod nefavorabil. Astfel factorii negativi se cumulează şi

afectează în mod sporit ciocănitoarea de stejar.

Pentru conservarea speciei este necesară conservarea pădurilor de stejar,

controlarea exploatărilor forestiere. De exemplu ar avea un efect benefic important dacă

în cursul tăierilor ar fi lăsaţi în picioare câteva stejari bătrâni. Şi aceste copaci sau grupuri

de copaci ar contribui mult la conservarea speciei, deoarece ciocănitoarea de stejar nu

este strâns legată de pădurile închise. La fel de important este conservarea stejarilor în

livezi, grădini, pe păşuni cu grupuri de copaci, pe marginile drumurilor, parcuri etc.,

respectiv plantarea stejarilor în locurile amintite.


În zona potenţial afectată de către proiect nu există arbori/habitate adecvate pentru

specie, ciocănitoarea de stejar nu este prezentă pe amplasament.

Ciocănitoare de grădini

Dendrocopos syriacus (Hemprich & Ehrenberg, 1833)

Syrian woodpecker


Are lungimea de 22-23 cm, anvergura este de 34-39 cm, în mărime şi aparenţă

este foarte asemănătoare ciocănitoarei pestriţe mari. Spatele, târtiţa, creştetul şi ceafa sunt

negri, scapularele albe formează o pată albă mare. Codalele şi remigele sunt negri cu pete

albe, care pe aripa deschisă formează trei linii albe. Fruntea, obrajii, tectricele auriculare,

pieptul şi abdomenul sunt albi murdari, mustaţa este neagră. Pe partea laterală a gâtului

este o pată neagră, care continuă printr-o linie neagră pe părţile laterale a pieptului. Se

deosebeşte de ciocănitoarea pestriţă mare prin absenţa dungii negre de pe laturile gâtului

29

până la ceafă, regiunea anală de culoare roz şters, marcajul pestriţ de pe parte laterală a

abdomenului respectiv prin penele nazale deschise la culoare.

Masculul adult are o pată roşie pe partea posterioară a creştetului, acesta lipseşte

la femele. Juvenilii au creştetul complet roşu, striaţiile de pe părţile laterale sunt mai

dense şi se extind şi pe piept, unde culoarea albă are de multe ori o nuanţă roşiatică.

Habitat Trăieşte în climatul temperat continental, mediteranean şi de stepă. Nu este un

adevărat specialist de habitate, fiind prezent în păduri, parcuri, ferme, păşuni împădurite

sau grădini. Cea mai antropizată specie de ciocănitoare, majoritatea populaţiei cuibărind

în grădini sau în apropierea localităţilor respectiv în habitate secundare cu puternic

impact antropic. Evită pădurile întinse şi închise, favorizează mai degrabă grupurile de

copaci, marginea pădurilor, copacii bătrâni împrăştiaţi etc.

Distribuţie

Este răspândită mai ales pe Peninsula Balcanică, Anatolia şi europa centrală.

Populaţii mari sunt în Ungaria, România, Bulgaria, Grecia, Turcia. Specie cu o distribuţie

largă dar necontinuă în România, în unele zone poate fii considerat chiar comună iar în

alte zone accidentală.

Populaţie

Populaţia europeană este relativ mare, cuibăresc 530 000- 1 100 000 de perechi pe

continent (50-74% a populaţiei mondiale). În multe ţări este în creşterea numerică, însă

din păcate acesta nu poate contrabalansa declinul din alte ţări, astfel în ansamblu numărul

lor este în scădere moderată în Europa. Populaţia din România este apreciat a fi între

24,000 – 32,000 de perechi şi este în declin puternic.


Mănâncă în principal insecte, păianjeni, gândaci mari, dar consumă şi multă hrană

vegetală. Spre deosebire de celelalte ciocănitori, mănâncă fructe şi seminţe pe tot

parcursul anului, şi hrăneşte şi puii cu acestea. Insectele sunt procurate mai ales de pe

scoarţa copacilor, de pe crengi, pietre sau de pe sol, uneori sunt prinse din zbor. Dieta

constă în coleoptere şi larvele acestora, prune, nuci, fluturi, omizi, greieri, muşte, furnici,

viespi, păianjeni, melci, râme, prune, nuci, amigdale, alune, căpşuni, mere, struguri etc.

Este în general solitar, dar poate fi prezent în număr mai mare pe locurile unde

hrana este abundentă. În timpul iernii nu este teritorială. La această specie întâlnim

monogamie de lungă durată. Uneori se hibridizează cu ciocănitoarea pestriţă mare.

Mărimea teritoriului este aproximativ 1 km2. Se odihneşte în timpul nopţii în scorburi.

Este teritorial şi agresiv în perioada de reproducere, agresiunea poate să apară şi toamna

în timpul dispersiei juvenililor. În postura ameninţătoare adaptată în cazul intruşilor

corpul şi ciocul sunt ridicate, uneori ciocul este balansat lateral şi sus-jos în formă de 8.

Perechile se formează spre sfârşitul iernii, au loc duete „cântate” de parteneri,

goane aeriene, de multe ori zboară în cercuri, îşi balansează capul lateral şi vertical, etc.

Locaţia cuibului este aleasă de către mascul. Excavarea scorburii începe în aprilie cu

participarea ambelor sexe. Cele 4-7 (3-8) ouă sunt depuse în aprilie sau la începutul lunii

mai. Ambele sexe clocesc, incubarea durează 9-14 zile. Puii se dezvoltă în funcţie de

abundenţa hranei în 17-25 zile, devin independenţi puţin după acesta.


Principalul factor ameninţător la adresa ciocănitoarei de grădini este dispariţia

habitatelor mozaice. În principal din cauza restrângerii metodelor tradiţionale de

30

agricultură se schimbă peisajul, dispar fâneţele, păşunile cu grupuri de copaci bătrâni,

livezile bătrâni etc. Deşi ciocănitoarea de grădini este o specie foarte antropizată,

extinderea aşezărilor umane nu este benefică speciei, fiindcă noile case, complexe

comerciale etc. care reprezintă creşterea localităţilor nu se aseamănă habitatelor antropice

preferate de această specie, cum sunt livezile, grădinile. Este foarte importantă

conservarea, îmbunătăţirea şi dezvoltarea ariilor verzi din localităţi (parcuri, alee, copacii

de pe marginea străzilor, grădini etc.). O posibilitate de sprijinire a speciei este montarea

scorburilor artificiale, pe care ciocănitoarea le ocupă în lipsa copacilor bătrâni. Este

importantă păstrarea şi plantarea copacilor de pe marginea drumurilor intravilane şi

extravilane, deoarece ciocănitoarea de grădini cuibăreşte deseori pa aceşti arbori.

Populaţia din România este una dintre cele mai importante din Europa aflat în

declin puternic, astfel conservarea sa este de importanţă deosebită. Măsuri eficiente de

conservare se pot lua doar pe plan local, pentru îmbunătăţirea stării de conservare a

speciei este necesară elaborarea şi respectarea unui plan de management adecvat al ariilor

protejate.


În zona potenţial afectată de către proiect nu există arbori/habitate adecvate pentru

specie, ciocănitoarea de grădini nu este prezentă pe amplasament.

Ciocănitoare neagră

Dryocopus martius (Linnaeus. 1758)

Black Woodpecker


Este cea mai mare specie de ciocănitoare de pe continent, are lungimea de 45-57

cm, anvergura este de 64-68 cm. Este o pasăre puternică de mărimea unei ciori. Spre

deosebire de celelalte specii de ciocănitori zboară în linie aproape dreaptă. Este negru

uniform cu un luciu metalic. Masculii au creştetul complet roşu, la femele doar partea

posterioară a creştetului este roşie, fruntea este neagră. Juvenilii sunt mai maronii,

lipseşte luciul metalic al penajului, mărimea petei roşii de pe creştet este mai mică.

Este o pasăre zgomotoasă, strigătul de zbor este tare „cru-cru-cru”, serveşte ca şi

strigăt de alarmă. Când stă pe copac scoate un strigăt caracteristic, prelung, plângăreţ,

puternic: „cliuuu”.

Habitat Este o pasăre rezidentă a regiunilor boreale şi temperate. Trăieşte în păduri

montane, uneori până la limita arborilor, în Alpi şi la înălţimi peste 2000 m. În taiga

nordică este în principal o specie de şes. Preferă trunchiurile înalte şi bătrâne ale

pădurilor bătrâne, aflate în stadiul climax al succesiunii vegetale. Preferă porţiunile de

păduri mai rare, poate fi prezent şi în porţiuni de păduri izolate, relativ departe de pădurea

intactă. În afara sezonului de reproducere vizitează şi păduri doborâte de vânt sau arse.

Deseori se apropie de aşezările omeneşti.

În România specia a fost considerată ca una specializată pe pădurile de fag şi

molid din zonele montane. În ultimele decenii însă a devenit o specie larg răspândită în

toate tipurile de păduri de la zonele montane până la pădurile de luncă.

31

Distribuţie

Ciocănitoarea neagră este larg răspândită în Europa, în număr mare cuibăreşte în

Rusia, Germania, România, Belorusia, Suedia etc. Ciocănitoarea neagră are o distribuţie

generală dar nu uniformă în România. Lipseşte din zonele întinse fără păduri şi la

altitudini peste limita pădurii (1700 m). Este mai rar în zonele de şes şi în pădurile aride

din bio-regiunea stepică.

Populaţie

Populaţia europeană este mare şi stabilă, cuibăresc 740 000-1 400 000 de perechi.

În anii ’90 în multe ţări a suferit un declin moderat, dar şi-a revenit, iar acum (ca şi în

ţara noastră) în multe ţări este în creştere. Populaţia din România este apreciat a fi între

40,000 – 60,000 de perechi, este una dintre cele mai importante populaţii de pe continent.


Mănâncă mai ales larvele, pupele şi adulţii furnicilor şi larvele coleopterelor care

trăiesc în copaci. Insectele sunt prinse de limba lungă care este lipicioasă de un lichid

excretat de către glandele salivare. În timpul căutării hranei ciocănitoarea neagră cu

ciocul său puternic face găuri mari în trunchiurile putrezite ale copacilor. Dieta constă în

afara furnicilor în viespi, albine, larve de coleoptere (croitor, răgace, cărăbuşi etc.),

muşte, ţânţari etc. Rareori mănâncă şi hrană vegetală ca fructe de pădure, seminţe etc.

Este o pasăre solitară şi teritorială, în afara sezonului de înmulţire masculul şi

femela apără teritorii diferite, care uneori se pot suprapune. Mărimea unei teritorii variază

între 100-400 ha, din care doar unele zone mai importante sunt apărate activ. Teritoriul

este împărţit la zone de darabană, de hrănit, de cuibărit, de „poteci” de zbor, de locuri de

odihnit şi la zone neutrale. Se odihnesc în timpul nopţii în scorburi. Masculul şi femela

petrec noaptea în aceeaşi scorbură doar în cazuri excepţionale. Au şi scorburi „de

urgenţă” unde se ascund în caz de pericol.

Agresiunea faţă de rivali depinde de zona teritoriului unde se află intrusul şi de

distanţa dintre cel două păsări. În general ameninţă şi atacă de la o distanţă mai mică de

100 m. Între perechile învecinate adeseori sunt lupte crâncene.

Este o specie monogamă, femelele sunt atrase de darabană, care de multe ori încep încă

în noiembrie. Copularea are loc după finisarea scorburii, în apropierea acestuia pe o

creangă orizontală, care uneori este folosită în acest scop ani în şir. Sunt frecvente şi

încercările de a copula în afara sezonului de reproducere. Cele 4-6 (1-9) ouă sunt depuse

în martie sau începutul lui aprilie, incubarea durează aproximativ două săptămâni. Puii

sunt hrăniţi de ambele părinţi, dezvoltarea lor durează o lună. După părăsirea cuibului

imediat încearcă să-şi procure hrana singuri cu mai mult sau mai puţin succes. Părinţii

încă îi hrănesc o perioadă de timp.


Populaţia ciocănitorii negre este în siguranţă, numărul lor este în creştere. Totuşi

trebuie să acordăm atenţie unor factori ameninţători posibili, precum exploatările

forestiere intense, dispariţia porţiunilor de păduri cu componenţa mixtă a speciilor şi de

copaci bătrâni. Este foarte importantă conservarea acestor porţiuni de păduri naturale, sau

semi-naturale diverse. Este de asemenea necesară ca în locul tăierilor rase să se planteze

păduri cu componenţă mixtă a speciilor autohtone caracteristică zonei respective şi ca să

se limiteze exploatările forestiere intensificate în ultimii ani. Extinderea aşezărilor umane

şi fragmentarea habitatelor de drumuri etc. reprezintă o ameninţare reală la adresa speciei.

32

O altă problemă generală tot mai intensă la adresa ecosistemelor forestiere este

practicarea sporturilor extreme ca off-road, moto-cross, ATV-uri etc.

Relevanţa potenţialului impact asupra speciei: În zona potenţial afectată de către proiect nu există arbori/habitate adecvate pentru

specie, ciocănitoarea neagră nu este prezentă pe amplasament.

Egretă mică

Egretta garzetta (Linnaeus, 1766)

Little Egret


Are lungimea de 55-65 cm (din care corpul numai jumătate), anvergura de 88-95

cm. Masculul este un pic mai mare decât femela. Este un stârc mic de culoare albă ca

zăpada, cu gâtul şi picioarele lungi şi subţiri. Ciocul este lung şi negru, în afara sezonului

de reproducere baza ciocului poate fi gri-verzuie. Are un moţ lung format din 2 pene

prelungite ale creştetului. În sezonul de împerechere de asemenea se prelungesc câteva

pene de pe piept şi zona scapulară. Picioarele sunt negri cu degete galbene.

Juvenilii sunt asemănători adulţilor în afara sezonului de reproducere, sexele sunt

asemănătoare.

Habitat

Preferă regiunile de şes sau cele colinare cu climat cald. În Armenia cuibăreşte şi

la altitudini de 2000 m. Populează habitate acvatice de apă dulce sau semi-sărată cu

adâncimea mică. Trăieşte în mlaştini, bălţi, lagune, în estuare sau parţial pe terenuri

inundabile, terenuri agricole irigate (orez). De multe ori este prezent şi în apropierea

apelor încet curgătoare (râuri, canale). Favorizează vegetaţia pelagică, însă îşi

construieşte cuibul pe copaci cu frunze căzătoare sau conifere. Are nevoie de mai puţină

vegetaţie densă pentru a se ascunde, decât celelalte specii de stârci.

Tolerează destul de bună prezenţa omului.

Distribuţie

În număr mai mare cuibăreşte în jumătatea sudică a Europei, lipseşte din

Scandinavia şi unele ţări baltice. Populaţiile cele mai mari sunt în Spania, Franţa, Italia şi

Azerbaijan. În România este prezent în apropierea bălţilor, râurilor mai mari, de multe ori

şi în vecinătatea unor zone umede artificiale (ex. eleştee). Cuibăreşte în număr

semnificativ de-a lungul Dunării şi în Delta Dunării, dar are populaţii mici şi în

Transilvania respectiv pe Câmpia de Vest.

Populaţie

Specie cu o distribuţie globală imensă cuibărind într-o zonă de aproximativ 10

milioane de km2, cu o populaţie globală situată între 640.000-3.100.000 de exemplare.

Populaţia din Europa fiind situat între 68-94.000 de perechi nu este unul important pe

plan global. Populaţia din România este de 4.000-5,000 de perechi cu o tendinţă

populaţională pozitivă şi este concentrat în Delta Dunării.


Se hrăneşte cu peşti mici, amfibieni, insecte acvatice şi terestre şi larvele acestora,

crustacee, şopârle, râme, mici mamifere, şerpi etc. Egreta mică în timpul hrănirii stă

nemişcat de pândă, se deplasează încet prin apă, sau dacă observă ceva, o prinde rapid din

33

fugă. Uneori cu picioarele agită nămolul pentru sperierea broaştelor, peştilor, etc. De

multe ori ca şi stârcul de cireadă se mişcă printre vaci şi se hrăneşte cu insectele speriate

de acestea.

Este gregar sau singuratic pe tot parcursul anului, de multe ori se asociază cu alte

specii de stârci, mai ales cu egreta mare. Este o specie monogamă, perechile se formează

doar pentru perioada reproducerii. Cuibăreşte în colonii mici, pe copaci (salcie, arin),

deseori asociat cu alte specii de stârci. Cuibul este construit de ambele sexe, distanţa

minimă între este de 1-2 m, pe un copac pot fi chiar şi 10 cuiburi. La începutul sezonului

de împerechere masculii singuratici apără mai multe teritorii, şi zboară în cercuri mici în

jurul acestora atrăgând atenţia femelei. După găsirea perechii aleg unul dintre aceste

teritorii, pe care ambele sexe îl apără foarte agresiv.

Femela depune 3-5 (rareori 8) ouă, pe care le incubează timp de 22-25 zile.

Ambii părinţi au grijă de pui. Acestea devin independenţi la vârsta de 45-50 zile. Relaţia

dintre juvenili este puternică, stau împreună pentru perioade îndelungate şi după părăsirea

cuibului, în caz de pericol se apără în mod cooperativ.

Măsuri de conservare necesare şi aplicate Principalul factor ameninţător la adresa egretei mici este dispariţia habitatelor

adecvate, precum desecarea zonelor mlăştinoase. Pentru conservarea populaţiei stabile

din România este necesară conservarea adecvată a ariilor de hrănire, care poate fi realizat

cel mai eficient prin dezvoltarea şi respectarea unui plan de management favorabil pentru

natură şi păsări de apă. Este necesară de asemenea protejarea coloniilor de cuibărit,

evitarea tăierii arborilor din colonie şi din apropierea acestuia, lăsând în pădure o zonă de

tampon neatinsă îndeajuns de lată.


Pe amplasamentul proiectului şi în apropierea acestuia nu există habitate acvatice

adecvate acestei specii. Realizarea investiţiei nu va afecta populaţia egretei mici din SPA

„Câmpia Nirului – Valea Ierului”.

Acvilă mică

Aquila pennata (Gmelin, 1788)

Booted Eagle


Cea mai mică specie de acvilă din România, care nu prezintă dimorfism sexual

accentuat, deşi femelele sunt puţin mai mari decât masculii. Este însă unul dintre cele mai

diverse specii de răpitore din punct de vedere a coloritului, având cel puţin două varietăţi

distincte de colorit.

Partea superioară este asemenătoare la toate varietăţile de culoare, fiind în

general marou închis cu o bandă de culoare deschisă pe supraalarele mijlocii, câte o pată

albă de dimensiune redusă pe umeri şi supracodale deschise. Partea infoerioară a

exemplarelor deschise este caracterizat de contrastul culorilor alb şi negru, subalarele şi

corpul fiind dominat de culoarea albă în contrast cu remigele uniform negre care prezintă

doar o „fereastră” mai deschisă la remigele primare interne. Pe părţile albe ale corpului

pot fii prezente pete sau dungi longitudinale mai inchise la culoare, care se concentrează

de obicei în jurul capului, gâtului şi al pieptului.

34

Faza închisă prezintă un caracter uniform, culorile maro închis dominând întreaga

parte inferioară a exemplarelor închise. Şi la această varietate poate fii observat însă

„fereastra” de culoare deschisă la remigele primare interne.

Păsările tinere pot prezenta ambele faze de culoare, cele deschise având mai multă

culoare închisă pe partea inferioară: Păsările tinere de fază închisă nu pot fii indentificate

pe baza coloritului.

Exemplarele din faza deschisă sunt foarte uşor de identificate, fiind practic

inconfundabile cu celălalte specii de răpitoare din Romania. Singura specie cu care se

poate confunda - la prima vedere - acvila mică de fază deschisă, fiind hoitarul cu

contrastul alb negru asemănător, însă talia, forma aripilor şi a cozii, respectiv stilul de

zbor face uşor identificarea chiar şi în acest caz.

Identificarea specimenelor de fază închisă, doar pe baza părţilor inferioare este

destul de greu şi necesită o experienţă bogată în identificarea răpitoarelor. Cele mai

comune specii cu care poate fii confundat sunt eretele de stuf, gaia neagră şi şorecarul

comun. Combinaţia caracterelor vizibile de colorit, cu stilul de zbor şi raportul între

părţile corpului face posibilă identificarea majorităţii exemplarelor.

Anvergura aripii: 110 – 132 cm; Lungimea corpului: 44 - 56 cm;

Habitate

Cuibăreşte în multe tipuri de habitate de la nivelul mării până la munţi de înălţime

medie (cc.1600 m), preferând habitatele mozaicate cu păduri mature, zone deschise,

tufărişuri, etc. În România - conform informaţiilor existente - preferă pădurile foioase

mature cu zone întinse adecvate pentru procurarea hranei.

Distribuţie

Specie migratoare răspândită din Sud-vestul Europei până Asia Centrală şi de est,

majoritatea populaţiei ienrând la sud de sahara sau în India. În Europa cele mai

importante populaţii cuibăresc pe peninsula Iberică. Populaţia din Europa centrală şi de

pe peninsula Balkanică sa fragmentat considerabil în ultimele decenii şi pe moment poate

fii considerat ameninţată de dispariţie.

În România cea mai semnificativă populaţie cuibăritoare poate fii găsit în

Dobrogea unde specia poate fii considerat comună în anumite zone. În afara Dobrogei

specia este caracterizată de o distribuţie fragmentată, fără populaţii importante, fiind o

specie rar cuibăritoare aproape în toată ţara, cu excepţia munţilor înalţi.

Populaţie

Populaţie mondială: 10.000 – 100.000 perechi

Populaţia Europeană: 4.400 – 8.900 perechi

Populaţia din România: 80 – 120 perechi

La începutul secolului XX. specia încă a fost caracterizată ca o specie clocitoare foarte

comună în România, cu cele mai importante concentrări în sudul şi estul ţării. Cifrele

oficiale publicate recent arată foarte bine că în ultimul secol populaţia sa diminuat

semnificativ.

Pe baza celor mai recente evaluări, populaţia din România poate fii considerabil

mai mare, situânduse între 250 - 400 de perechi cuibăritoare. Trendul populaţiei globale

şi regionale este categoric una negativă, nu dispunem date pe baza cărora are fii posibil

determinarea trendului momentan al speciei în România.

35

Ecologie şi comportament Acvila mică este o specie care trăieşte izolat, perechile apărând un teritoriu de

dimensiuni semnificative faţă de alte prechi şi în multe cazuri chiar şi faţă de alte specii

de răpitoare diurne. Cuibul este constriut pe copaci înalţi (în România toate cuiburile de

care avem cunoştinţă au fost localizate pe copaci foioase bătrâne) din crengi mai subţiri şi

este folosit timp de mai mulţi ani. O pereche poate să aibă mai multe cuiburi de

„schimb”, în aceste cazuri toate (sau mai multe) cuiburi pot fii renovate la începutul

sezonului de reproducere. Deşi este cea mai mică acvilă din Europa, acvila mică este o

specie agresivă, foarte teriotrială atacând şi gonind din teritoriu chiar şi specii mai mari.

În unele cazuri perechile de acvilă mică ocupă cuibul altor specii, urmând ca cuibul să fie

folosit de ei pentru cuibărit.

Perioada de cuibărire începe în luna Mai fiind anticipat de zborul nupţial

spectaculos a păsărilor. Femela depune de regulă 2 ouă la intervale de cîteva zile, şi

începe incubaţia cu depunerea primei ouă. Puii eclozaţi sunt de vârste diferite, în multe

cazuri cel tânăr nu supravieţuieşte. De obicei femela hrăneşte puii, în primele zile hrana

fiind procurată şi transportată la cuib, exclusiv de mascul. Puii încep să zboare la vârsta

de aproximativ 8 săptămâni, petrecând încă câteva săpămâni cu adulţi.

Specia foloseşte un şir întreg de surse trofice de la mamifere mici şi păsări până la

reptile. Hrana preferată/preponderentă depinde de speciile de pradă accesibile, astfel în

Dobrogea multe perechi consumă preponderent popândăi în timp ce alte perechi pot fii

specializaţi pe alte specii ca hârciogi sau păsări.

Este o specie migratoare de distanţă lungă. Populaţiile din Europa iernează în

Africa la sud de Sahara, preponderent în partea sudică a regiunii Sahel! Migraţia de

toamnă în România se concentrează în principal pe luna Septembrie, însă migraţia

propriu zisă ţine de la sfârşitul lunii August până la începutul lunii Noiembrie. Păsările

cuibăritoare în România ajung înapoi la locurile de cuibărit începând cu luna Aprilie, însă

preponderent spre sfârşitul lunii.

Măsuri de conservare necesare şi aplicate Principalele surse de ameninţare: degradarea habitatelor - tăierea pădurilor

bătrâne şi deranjarea permanentă a locurilor de cuibărit, deteriorarea habitatelor speciilor

de pradă ca popândăul; electrocutare şi coliziune cu fire electrice respectiv elicele

turbinelor de vânt în special în timpul migraţiei.


Specia nu a fost sesizată pe cursul ieşirilor pe teren. Precum realizarea proiectului

nu necesită tăieri din pădurile învecinate, unde specia poate cuibări, locurile potenţiale de

reproducere ale acvilelor vor rămâne intacte. Habitatele din vecinătatea amplasamentului

(fâneţe şi păşuni), reprezintă un potenţial loc de hrănire, pentru această specie. Ţinând

cont de localizarea proiectului (pe marginea localităţii) şi suprafaţa relativ redusă al

acestuia, se poate afirma că realizarea proiectului nu va afecta în mod semnificativ

terenurile de hrănire ale acvilei mici.

36

Piciorong

Himantopus himantopus (Linnaeus 1758)

Black-winged Stilt


Unul dintre cele mai caracteristice şi elegante limicole din România, care poate fi

identificat uşor chiar şi de amatori din cauza picioarelor extrem de lungi şi subţiri şi a

ciocului lung şi fin. Pasărea are spatele şi aripile negre, restul corpului fiind de o culoare

de alb strălucitor. Piciorul ung este roşu cu nuanţe de roz, ciocul fin fiind negru.

Dimorfismul sexual nu este foarte accentuat, culoarea neagră din penajul masculilor fiind

mai închis la culoare şi tot la masculi apare culoarea neagră şi pe partea dorsală a gâtului.

Habitat Cuibăreşte în zone umede deschise, cu nivel scăzut de apă, fiind o specie

oportunistă ocupă chiar şi habitate temporare cu caracteristicile specifice. Cel mai

important factor în alegerea habitatelor de cuibărit este adâncimea apei, fiind necesare

porţiuni însemnate de apă unde adâncimea nu depăşeşte 20 de centimetrii. Ocazional

ocupă habitate foarte antropizate ca de exemplu staţii de decantare.

Distribuţie

Piciorongul are o distribuţie globală imensă, cuibărind pe toate continentele cu

excepţia Antarcticii. Cuibăreşte în zonele temperate şi calde ale Europei. În românia

majoritatea populaţiei cuibăreşte în sudul ţării respectiv în Dobrogea, dar o populaţie mai

mică cuibăreşte şi în Câmpia de Vest. Apare doar excepţional în interiorul arcului

Carpatic.

Populaţie




Populaţia Europeană sa redus semnificativ în cursul secolului XIX., dar de atunci

majoritatea populaţiilor sau refăcut. În România este considerat o specie în uşoară

expansiune, evaluările populaţionale fiind puţin subapreciate.


Piciorongul preferă zonele umede cu suprafeţe suficiente de apă cu nivel scăzut.

Perioada de cuibărit începe pe la sfârşitul lunii Aprilie. Ocazional poate cuibării solitar,

dar de obicei cuibăreşte în colonii răzleţe de multe ori asociat cu alte specii de limicole cu

necesităţi ecologice similare. Cuibul este situat într-o adâncitură mică în pământ, fiind

mai mult sau mai puţin bine construit din fire fine de vegetaţie. Ponta constă de regulă

din 4 (ocazional de la trei până la şase) ouă, care este incubat timp de 22-26 de zile de

ambele sexe, pui sunt nidifuge şi urmăresc părinţii din prima zi devenind independenţi la

vârsta de aproximativ 28-32 zile.

Migraţia de toamnă începe în Iulie-August cu o intensitate maximă în septembrie,

şi se termină în octombrie. Populaţia din Europa iernează în Africa.

Hrana în principial este alcătuită din nevertebrate (predominant acvatice).

Măsuri de conservare necesare şi aplicate Specie oportunistă care este afectat doar de dispariţia habitatelor naturale.

Desecarea zonelor umede dea lungul Dunării în ultimul secol a avut probabil un impact

negativ semnificativ asupra populaţiei cuibăritoare din România. Crearea unor micro-

habitate propice pentru specie ar rezulta cu siguranţă în creşterea populaţiei naţionale.

37



adecvate acestei specii. Realizarea investiţiei nu va afecta populaţia piciorongului din sit.

Stârc pitic

Ixobrychus minutus (Linnaeus, 1766)

Little Bittern


Stârcul pitic este cea mai mică specie europeană din familia stârcilor. Lungimea

este de 33-38 cm, anvengura de 52-58 cm. Penajul este foarte caracteristic, cu dimorfism

sexual moderat. Creştetul şi ceafa, partea dorsală a corpului, a cozii şi parţial al aripii

masculului este negru. Pe aripă este o pată mare deschisă, roz-gălbuie, care de la distanţă

pare albă. Gâtul, pieptul, şi părţile ventrale sunt deschise, roz-gălbuie, cu câteva dungi

maronii pe piept. Piciorul şi degetele sunt verzi.

Femela este similară masculului, doar partea dorsală în loc de negru este maro

închis, lipseşte nuanţa roz din penaj, zonele deschise sunt mai închise şi mai maronii, cu

mai multe dungi maro decât la mascul.

Juvenilul este asemănător femelei, un pic mai palid, mai şters şi deschis la

culoare, c dungi maro pe toate părţile corpului.

Habitat

Este o pasăre caracteristică climatului temperat, evită zonele boreale, se extinde

însă spre arii tropicale. De obicei îi plac zonele de şes, până la 200 m altitudine, dar poate

fi prezent şi la altitudini mai mari de 500m. Preferă zonele întinse de stufăriş cu apă dulce

sau semi-sărată, cu un nivel scăzut de apă şi cu tufişuri/copaci de sălcii sau arin în habitat.

Poate fi întâlnit într-o gamă largă de habitate acvatice, de la mlaştini cu apă dulce până la

vegetaţia densă a malurilor lacurilor de acumulare, râuri, pâraie mai mari sau canale. Este

prezent de-asemenea în habitate acvatice antropogene, precum excavaţii, eleştee, lacuri

ornamentice din parcuri etc.

Nu necesită suprafeţe mari de habitat corespunzător, se poate stabili şi în habitate

marginale. În timpul migraţiei sau iernării poate fi întâlnit şi în habitate umede fără

vegetaţie densă şi înaltă (de exemplu pajişti mlăştinoase), pe litoral, sau în habitate

suboptime, departe de corpuri de apă (marginea pădurilor, tufăriş, etc.).

Distribuţie

Cuibăreşte aproape în toate ţările europene cu excepţia celor nordici, precum

Norvegia, Suedia, Finlanda, Islanda. Cele mai importante populaţii sunt în Ungaria,

România şi Ucraina.

În România este prezent în apropierea bălţilor şi râurilor de şes în habitate cu

stufărişuri de diferite dimensiuni. Cuibăreşte în număr mare în Delta Dunării şi în

habitatele propice în zonele umede de şes dar în număr mai redus şi în habitatele propice

din zonele colinare.

Populaţie

Specie cu o distribuţie globală imensă, cuibărind într-o zonă de aproximativ 10

milioane de km2, cu o populaţie puţin cunoscută situată între 82.000-590.000 de

exemplare. Populaţia din Europa fiind situat între 60-120.000 de perechi este important

pe plan global. Populaţia din România este de 8,500-10,000 de perechi şi este unul dintre

38

cele mai importante populaţii pe plan European (cel mai important din UE) şi este

concentrat (din punct de vedere numeric) în Delta Dunării.

Ecologie şi comportament Se hrăneşte în principal cu peşti, amfibieni şi insecte pe care le prinde stând la

pândă sau deplasându-se încet prin vegetaţie. Rareori mănâncă şi moluşti, crustacee,

viermi, păianjeni, păsări mici (pui) sau ouă.

Este mai puţin sensibil la prezenţa omului, o poate tolera destul de bine dacă are

un ascunziş corespunzător. Se deplasează pe sol sau mai des se caţără pe vegetaţie.

Zboară aproape de sol sau suprafaţa apei. Este activă şi ziua şi noaptea, dar în principal

este cel mai activ în zori şi la apus de soare.

Ca şi buhaiul de baltă, şi stârcul pitic s ascunde în vegetaţie în pozitura

caracteristică, cu corpul şi gâtul întins vertical. În caz de pericol imediat stă într-o poziţie

defensivă caracteristică, cu gâtul întins în faţă, ciocul deschis parţial şi aripile deschise şi

apropiate de sol, similar buhaiului de baltă.

Este o specie monogamă, cuibăreşte în perechi izolate în stuf sau tufişuri.

Masculul ocupă teritoriul primăvara târzie, pe care o apără agresiv de ceilalţi masculi.

Mărimea teritoriilor şi densitattea perechilor cuibăritoare variază puternic. Cuibul este

construit de mascul. Depune5-6 ouă (rareori 4-9), pe care le incubează timp de 17-19 zile,

Ambele sexe au grijă de pui., care devin independenţi la vârsta de 25-35 zile.

Măsuri de conservare necesare şi aplicate Principalul factor ameninţător la adresa stârcului pitic este dispariţia habitatelor

adecvate, precum desecarea zonelor mlăştinoase şi arderea stufărişurilor. Pentru

conservarea populaţiei stabile din România este necesară oprirea arderii stufărişurilor

care poate fi realizat cel mai eficient prin campanii educaţionale la adresa localnicilor,

respectiv prin subvenţii oferite de către stat pentru proprietarii sau administratorii

habitatelor umede adecvate stârcului pitic, pentru dezvoltarea şi respectarea unui plan de

management favorabil pentru natură, păsări de apă incluzând şi această specie

O altă metodă eficientă de conservare ar fi plantarea tufărişului din specii

autohtone la marginea apelor curgătoare sau stătătoare naturale artificiale (de ex. lacuri

de acumulare, canale), astfel creând habitatul necesar acestei specii.



adecvate acestei specii. Realizarea investiţiei nu va afecta populaţia stârcului pitic din

SPA „Câmpia Nirului – Valea Ierului”.

Sfrâncioc cu fruntea neagră

Lanius minor (Gmelin, 1788)

Lesser Grey Shrike


Are lungimea de 20 cm, anvergura este de 32-34,5 cm. Este foarte asemănător cu

sfrânciocul mare, dar este cu aproximativ 15% mai mic. Ciocul este relativ mai gros şi

mai scurt, aripile sunt mai lungi. Sexele sunt asemănătoare.

Pieptul, abdomenul, părţile laterale şi regiunea anală ale adultului sunt alb roz.

Bărbia şi partea inferioară a obrazului sunt albe, ciocul, fruntea şi „masca” de pe ochi şi

tectricele auriculare sunt negri (fruntea sfrânciocului mare este gri). Creştetul, ceafa, gâtul

39

posterior şi spatele este gri. Coada şi aripa posterioară este neagră, baza albă a remigelor

primare formează o dungă lată albă pe aripă, (mai lată, decât la sfrânciocul mare).

Din penajul juvenililor lipseşte nuanţa roz. Ciocul este maroniu, cu vârful negru.

Creştetul şi spatele este dungat cu gri negricios, remigele şi tectricele au marginile

deschise.

Habitat Trăieşte în zonele cu climat temperat, mediteranean, şi de stepă. Cuibăreşte în

regiuni deschise cu copaci izolaţi şi tufişuri. Favorizează zonele calde, de şes, dar poate fi

prezent şi la altitudini până 900 m. De cele mai multe ori îl întâlnim pe terenuri agricole

şi păşuni, unde cuibăreşte în grupuri mici de copaci (plop, tei, arin, ulm, nuc etc.), uneori

şi în plantaţii de conifere sau în vie, livezi. Favorizează plopii de pe marginea şoselelor,

copacii de pe marginea drumurilor de căruţe, poteci. Este esenţială prezenţa stâlpilor şi a

altor locuri de unde poate veghea împrejurările căutând după hrană. Evită pădurile

închise.

Distribuţie

Cuibăreşte în majoritatea ţărilor europene cu climat temperat cald. Populaţii

importante sunt în România, Rusia, Turcia. În ţara noastră se distribuie uniform în ţară

datorită faptului, că locul favorit de cuibărit sunt plopii de pe marginea drumurilor, pe

care le întâlnim peste tot în ţară. Niciunde nu este abundent, preferând zonele de şes mai

calde este mai frecvent în Ţara Românească şi Dobrogea, fiindcă.

Populaţie

În Europa cuibăresc 0,62 – 1,5 milioane de perechi, specie este în declin în

aproape toate ţările (inclusiv România). Populaţia din România este estimată între 364

000 – 857 000 de perechi cuibăritoare, dar foarte probabil acest număr este rezultatul unei

supraevaluări semnificative. Populaţia din ţară are importanţă deosebită în conservarea

speciei.


Hrana este alcătuite aproape exclusiv din insecte, mai ales din coleoptere.

Vânează din pândă, caută după hrană stând la 1-6 m înălţime pe vârful unei tufe sau de

pe un stâlp. Deseori prinde şi insectele zburătoare. Dieta include: greieri, lăcuste,

ploşniţe, fluturi, omizi, muşte, albine, viespi, furnici, gândaci, păianjeni, miriapode etc.

Uneori consumă şi rozători, şopârle mici, sau fructe (mură, porumbar etc.).

Sfrânciocul cu fruntea neagră este o specie teritorială, cuibăritoare în colonii mici

de câteva (2-10) perechi sau rareori solitar. Densitatea speciei variază puternic în funcţie

de calitatea habitatului, între 3 şi 900 cuiburi pe km2.

Perechile se pot forma încă în regiunile de iernat sau în cursul migraţiei de

primăvară. În timpul formării perechilor pot avea conflicte între masculii rivali. În

postura de ameninţare îşi mişcă coada pe plan orizontal şi vertical, luptele crâncene sunt

rare, în majoritatea cazurilor au loc doar lupte demonstrative.

Masculul se apropie de femelă cântând cu capul ridicat, penele umflate, şi

mişcând şi scuturând coada. După acesta de mai multe ori se închină cu coada deschisă

şi ridicată în faţa femelei, aproape atingând cu ciocul piciorul acesteia. Oferirea hranei ca

cadou nupţial este foarte frecvent la această specie. Cuibul est construit de ambele sexe în

coroana arborilor. Când cuibăreşte în colonii, deseori sunt mai multe cuiburi pe aceaşi

copac. Cele 5-6 (3-9) ouă sunt depuse la sfârşitul lunii mai, începutul lui iunie. Incubarea

durează 15-16 zile, cu puţine excepţia numai femela cloceşte. Puii sunt hrăniţi de ambele

40

sexe, dezvoltarea lor durează 16-19 zile, devin independenţi la vârsta de aproximativ o

lună, după care părăsesc teritoriul părinţilor (dispersie postjuvenilă).

Iernează în zonele aride ale Africii cu arbori Acacia, şi aici prezintă

comportament teritorial.


Sfrânciocul cu fruntea neagră este în scădere aproape în toată Europa. Habitatele

preferate de această specie trebuiesc protejate, deoarece sunt habitate diverse, mozaice

care susţin o biodiversitate valoroasă. Principalul factor ameninţător este dispariţia


agricultură se schimbă peisajul, dispar fâneţele, păşunile, livezile bătrâni etc. Acest

caracter mozaic al peisajului (fâneţe cu grupuri de copaci, păşuni cu livezi, teren agricol

cu vegetaţie naturală (grupuri de copaci, tufe)) este esenţial pentru sfrânciocul cu fruntea

neagră.

Un alt pericol important este dezvoltarea infrastructurală a ţării. Datorită

extinderii aşezărilor umane respectiv dezvoltării în viitor a reţelei de drumuri, peisajul va

fi tot mai fragmentat, vor fi tot mai puţine locuri izolate. O altă problemă gravă este

tăierea copacilor de pe marginea drumurilor, deoarece aici cuibăreşte majoritatea

populaţiei sfrânciocului cu fruntea neagră din România.

Măsuri eficiente de conservare se pot lua doar pe plan local, pentru îmbunătăţirea

stării de conservare a speciei este necesară oprirea tăierii livezilor bătrâne, a plopilor de

pe lângă drumuri etc., respectiv elaborarea şi respectarea unui plan de management

adecvat al ariilor protejate.


Nici pe amplasamentul proiectului, nici în apropierea acestuia nu există habitate

adecvate (pâlcuri de copaci) acestei specii, sfrânciocul cu fruntea neagră nu a fost

observat pe teren. Realizarea investiţiei nu va afecta populaţia speciei din sit.

Sfrâncioc roşiatic

Lanius collurio (Linnaeus, 1758)

Red-backed Shrike


Are lungimea de 17 cm, anvergura este de 24-27 cm. Este o pasăre cântătoare

adaptată secundar la o viaţă de răpitor. Are ciocul scurt şi puternic, cârligat. Coada şi

aripile sunt relativ lungi.

Masculul adult are pieptul, burta, flancurile şi regiunea anală alb-roz. Bărbia şi

partea inferioară a obrazului sunt albe. Fruntea, creştetul, ceafa şi gâtul posterior sunt gri.

Ciocul şi picioarele sunt negri. Pe obraz se întinde o bandă neagră de la baza ciocului

peste ochi până la tectricele auriculare. Spatele şi supraalarele sunt roşu-castaniu,

remigele sunt negre. Târtiţa este gri, coada este alb negru, cu două pete albe pe părţile

laterale ale bazei.

Părţile inferioare ale femelei adulte sunt albe fără nuanţă roz, cu striaţii

transversale fine de culoare maro deschis. Capul este maro-gri deschis, lipseşte marcajul

capului specific la masculi. Ciocul este negricios, tectricele auriculare sunt maro închis.

Spatele este maro uniform, târtiţa maro gri, coada prezintă acelaşi marcaj ca la masculi.

41

Juvenilii sunt asemănători femelelor. Ciocul lor este mai deschis, dungile

transversale de pe piept, abdomen şi flancuri sunt mai dense puternice. Spre deosebire de

femele, juvenilii au striaţii transversale maro deschis şi pe spate.

Habitat

Trăieşte în regiunile cu climat temperat, mediteranean şi de stepă, mai ales în

zone continentale colinare de şes. Cuibăreşte în regiuni deschise, terenuri agricole cu

tufişuri cu spini (măceş, porumbar, păducel) şi în luminişuri. Preferă climatul cald, uscat

sau chiar semi-arid, cu multă soare, dar are nevoie şi de locuri umbrite. Favorizează

câmpiile, fâneţele, păşunile plate sau uşor înclinate cu tufe împrăştiate. Poate cuibări şi în

grădini sau livezi.

Distribuţie

Sfrânciocul roşiatic este o specie larg răspândită pe continent, cuibăreşte în toate

ţările europene. Cele mai mari populaţii sunt în Rusia, România, Bulgaria, Spania, Turcia

etc. Se distribuie uniform în zonele deluroase cu terenuri agricole mixte cu păşuni şi

pajişti din Transilvania şi Moldova. În Ţara Românească este mai rar din lipsa habitatelor

corespunzătoare.

Populaţie

Populaţia europeană este foarte mare, este estimată la 6,3-13 milioane de perechi.

În unele ţări numărul lor creşte, în altele cade, în ansamblu este în declin moderat.

Populaţia din România este estimată între 1.380.000 - 2.600.000 de perechi cuibăritoare

şi este în creştere.


Se hrăneşte cu insecte, mai ales cu gândaci, pe care de multe ori le depozitează

împunse pe spinii unei tufe. Fiind o pasăre răpitoare din punct de vedere ecologic, se

hrăneşte şi cu prade mai mari decât nevertebratele (micromamifere, păsări şi reptile). De

obicei vânează din pândă, stând pe o tufă sau stâlp, de unde efectuează zboruri scurte

pentru a prinde prada. Insectele zburătoare sunt prinse după o scurtă goană aeriană. Dieta

constă în greieri, lăcuste, viespi, albine, fluturi, omizi, libelule, furnici, păianjeni,

miriapode, râme, moluşte, şoareci, guzgani, broaşte, păsări (de obicei pui dar şi adulţi),

şopârle, mici şerpi. Aripile şi picioarele insectelor de obicei sunt smulse înaintea

consumării. Raeori mănâncă şi fructe (cireşe, măceş, soc etc.).

Este o specie solitară pe tot parcursul anului, însă rareori se pot forma cete mici.

Este teritorială, şi pe arealul de iernat. Mărimea teritoriului variază între 0,25-3,4 ha.

Fidelitatea faţă de teritoriul avut în anul anterior depinde de calitatea acestuia, păsările

care s-au reprodus cu succes, în anul următor se întorc în acelaşi teritoriu.

Masculii cântă de pe marginile teritoriului, mişcându-se permanent, astfel

delimitând clar marginile ariei apărate. Când este agitat (din cauza unui mascul rival sau

răpitor) îşi mişcă coada sus-jos şi în lateral scoţând sunete tăcănitoare. Rivali sunt atacaţi

şi alungaţi cu zboruri din picaj.

Este monogamă. Femelele sunt atrase de cântecul masculului. În cursul formării

perechilor au loc goane aeriene, după care masculul zboară înainte şi înapoi într-o linie

undulatoare în faţa femelei. Locaţia cuibului este aleasă de femelă, cuibul este construit

de ambele sexe ascuns în interiorul tufelor spinoase. Cele 3-7 (-9) ouă sunt depuse în luna

mai. Numai femela cloceşte timp de 14-16 zile. Puii sunt hrăniţi de ambii părinţi, la

început hrana este procurată numai de mascul. Puii din a doua generaţie sunt îngrijiţi în

42

general doar de femelă. Devin independenţi la vârsta de 3-4 săptămâni, dar familia

rămâne împreună şi după acesta.

Sfrânciocul roşiatic este o pasăre migratoare, iernează în Africa tropicală.


Deşi populaţia sfrânciocului roşiatic din România este în creştere, habitatele

preferate de această specie trebuiesc protejate, deoarece sunt habitate diverse, mozaice

care susţin o biodiversitate valoroasă. Principalul factor ameninţător este dispariţia


agricultură se schimbă peisajul, dispar fâneţele, păşunile, livezile bătrâni cu vegetaţie

densă etc. Acest caracter mozaic al peisajului (fâneţe cu grupuri de copaci, păşuni cu

livezi, teren agricol cu vegetaţie naturală (tufe)) este esenţial pentru ciocârlia de pădure.



fi tot mai fragmentat, vor fi tot mai puţine locuri izolate.


stării de conservare a speciei este necesară elaborarea şi respectarea unui plan de

management adecvat al ariilor protejate.

Impactul anticipat al proiectului asupra speciei:

Această specie a fost observată pe amplasamentul investiţiei, cu un efectiv de o

pereche cuibăritoare. Sfrânciocul roşiatic este prezent şi în tufărişurile din apropierea

proiectului (într-un cerc cu raza de 500 de m de acesta) cu un efectiv de 2 perechi

cuibăritoare. Realizarea proiectului necesită tăierile tufişurilor de pe suprafaţa

amplasamentului, unde sfrânciocul cuibăreşte. SPA SPA „Câmpia Nirului – Valea

Ierului” este desemnat pentru conservarea a 1200-1400 de perechi cuibăritoare a acestei

specii. 1 pereche cuibăritoare reprezintă 0,071 - 0,083% din populaţia sitului, iar

amplasamentul proiectului reprezintă 0,00337% din suprafaţa totală a SPA-ului. În cazul

realizării investiţiei nu preconizăm dispariţia definitivă a acestei perechi cuibăritoare, ci

mutarea teritoriului ei în habitatele adecvate adiacente. Concluzionând afirmaţiile

precedente, considerăm, că realizarea investiţiei nu va afecta în mod semnificativ

populaţia sfrânciocului roşiatic din SPA, nici habitatele acestuia. Recomandăm ca

lucrările din faza de construcţie să fie realizate în afara perioadei de cuibărit (după 15

iulie).

Gaiă neagră

Milvus migrans (Boddaert 1783)

Black Kite


Gaia neagră este o pasăre răpitoare de mărime medie, cu un colorit în general de

maro închis ocazional cu un ton roşiatic (în special în cazul subspeciilor din est sau sud).

Are o siluetă puţin similară cu cel a ereţilor însă se deosebeşte de aripi mai scurte şi de

coada puţin scobită. Scobitura cozii este bine vizibil doar când coada este închisă.

Coloritul capului este mai deschis faţă de coloritul corpului, având o culoare de gri închis

cu striaţii longitudinale închise. În zbor de la distanţă pasărea pare de o culoare închisă

omogenă, la distanţe mai mici se distinge „palma” de o culoare mai deschisă în partea

inferioară a aripii.

43

Habitat Fiind o specie oportunistă-cosmopolită, cuibăreşte într-o varietate de habitate de

la semi-deşert până la pădurile întinse. În România perechile existente cuibăresc în

principal în păduri de galerii sau păduri umede din împrejurimile unor zone umede.

Distribuţie

O specie foarte răspândită pe plan global, cuibărind în toată Eurasia inclusiv pe

sub-continentul Indian, în Africa, în Oceania respectiv Australia. Răspândirea speciei în

România este foarte redusă, ultimele perechi cuibăritoare cunoscute ocupând habitate în

zone umede din Vestul ţării, dea lungul Dunării respectiv în Delta Dunării.

Populaţie

Populaţie mondială: 1.000.000 – 6.000.000 perechi



La începutul secolului XX. specia încă a fost caracterizată ca o specie clocitoare foarte

comună în România. Cifrele oficiale publicate recent arată foarte bine că în ultimul secol

populaţia sa diminuat semnificativ.

Pe baza celor mai recente evaluări, populaţia din România este probabil foarte

supraapreciat, probabil numărul perechilor cuibăritoare ne-fiind mai mare de 20-30 de

perechi.


Gaia neagră este o specie care în Romţnia trăieşte izolat, perechile apărând un

teritoriu de dimensiuni semnificative faţă de alte prechi şi în multe cazuri chiar şi faţă de

alte specii de răpitoare diurne. În unele zone tropicale specia poate cuibării şi în colonii

răzleţe. Cuibul este constriut pe copaci înalţi (în România toate cuiburile de care avem

cunoştinţă au fost localizate pe copaci foioase bătrâne) din crengi mai subţiri şi este

folosit timp de mai mulţi ani. Specia are obiceiul caracteristic de a acumula diferite

materiale de construit „ne-convenţionale” în cuib ca diferite deşeuri, bucăţi de haine,

sârme, etc.

Perioada de cuibărire începe în luna Aprilie fiind anticipat de zborul nupţial

spectaculos a păsărilor. Femela depune de regulă 2-3 ouă la intervale de câte două zile, şi

începe incubaţia cu depunerea primei ouă. Incubaţia este făcută aproape exclusiv de

femelă. De obicei femela hrăneşte puii, în marea majoritate a perioadei de cuibărit hrana

fiind procurată şi transportată la cuib, exclusiv de mascul. Puii încep să zboare la vârsta

de aproximativ 6-7 săptămâni, petrecând încă câteva săptămâni cu adulţi.

Specia foloseşte un şir întreg de surse trofice de la deşeuri şi rămăşiţe menajere şi

hoituri până la mamifere mici. Hrana preponderentă depinde de sursele trofice.

Este o specie migratoare de distanţă lungă. Populaţiile din Europa iernează în

Africa la sud de Sahara. Migraţia de toamnă în România se concentrează în principal pe

luna Septembrie, însă migraţia propriu zisă ţine de la sfârşitul lunii August până la

începutul lunii Noiembrie.

Măsuri de conservare necesare şi aplicate Numărul perechilor cuibăritoare din România a scăzut drastic în anii ’50-’60, ca

rezultat a campaniilor de combatere a dăunătorilor prin otrăvire. Populaţia din România

nu şi-a revenit în ultimele decenii, fiind poate cea mai afectată specie pe termen lung din

această pricină. Pe moment factorul periclitant cel mai important cu privire la această

specie este degradarea habitatelor prin tăierea pădurilor bătrâne şi deranjarea permanentă

44

a locurilor de cuibărit. Însă fiind o specie foarte rară în ţară populaţia este foarte fragilă şi

sensibilă la orice impact negativ ocazional.


Specia nu a fost sesizată pe cursul ieşirilor pe teren. Precum realizarea proiectului

nu necesită tăieri din pădurile învecinate, locurile potenţiale de reproducere a găii negre

vor rămâne intacte. Investiţia nu va afecta populaţia acestei specii din SPA.

Stârc de noapte

Nycticorax nycticorax (Linnaeus, 1758))

Night Heron


Având lungimea de 68-65 cm şi anvergura de 105-112 cm, este un stârc de

mărime medie, ciocul este relativ scurt şi gros, picioarele sunt scurte.

Păsările adulte au creştetul şi spatele negru, partea dorsală a aripilor este gri-

albăstruie, restul corpului este gri deschis. Partea laterală a capului, „obrajii” şi fruntea

sunt albe, pe creştet au un moţ format din 3-4 pene prelungite ale creştetului. Picioarele

sunt galbene, ciocul este negru. Sexele sunt asemănătoare.

Juvenilii diferă mult de adulţi, sunt asemănători buhaiului de baltă. Partea dorsală

a corpului şi a capului este maro închis cu pete galbene şi albe, partea ventrală, pieptul şi

gâtul sunt galbeni cu dungi dese maro longitudinale.

Are un sunet caracteristic, asemănător ciorilor, care în timpul pasajului poate fi

auzit aproape oriunde în timpul nopţii.

Habitat:

Se concentrează în regiunile cu climat temperat cald şi sub-tropical, mai ales în

zonele continetale mai uscate, dar poate fi prezent pe o gamă largă de habitate până la

altitudini de 2000 m. Preferă apele dulci stătătoare şi lin curgătoare precum mlaştini,

bălţi, lacuri, lagune, râuri, pâraie, uneori pe pajişti umede sau arii inundate. Se adoptă şi

la habitatele antropice, precum lacuri de acumulare, canale, terenuri cultivate (de orez),

lacuri mici ornamentale (în parcuri) etc. Deşi preferă apa dulce, populează şi habitate cu

apă semi-sărată sau sărată.

În general îşi construieşte cuibul şi se odihneşte pe copaci, de multe ori departe de

zonele umede de hrănire, uneori chiar în interiorul aşezărilor umane. Unde lipseşte

arboretul, îşi construieşte cuibul în tufăriş sau pe vegetaţia emergentă. În timpul migraţiei

poate fi întâlnit şi pe litoral sau habitate uscate, pe terenuri agricole etc.

Distribuţie

Cuibăreşte în toată Europa în afara Scandinavei şi a Insulelor Britanice.

Populaţiile cele mai mari sunt în Rusia, Ucraina, România şi Italia. În România este

prezent în apropierea bălţilor, râurilor mai mari, de multe ori şi în vecinătatea unor zone

umede artificiale (ex. eleştee). Cuibăreşte în număr semnificativ de-a lungul Dunării şi în

Delta Dunării.

Populaţie În Europa cuibăreşte în număr relativ mic (63000-87000 de perechi), populaţia

este stabilă. Populaţia română cu cei 6500-8000 de perechi este important pe plan

european.

45


Se hrăneşte în principal cu peşti mici, insecte, amfibieni (broscuţe), pe care le

prinde umblând prin vegetaţie sau stând de pândă nemişcat. În migraţie de multe ori se

hrăneşte pe terenuri agricole.

Este o specie monogamă, perechile se despart după sezonul de reproducere.

Cuibăreşte în colonii mici, pe copaci (salcie, arin), uneori cu alte specii de stârci şi cu

cormorani mici. Cuibul este construi din crengi şi stuf, care sunt aduşi de către mascul, de

multe ori furaţi din alte cuiburi din apropiere. Aceste colonii sunt în general în păduri,

uneori la distanţe mari (chiar 20 km) de locurile de hrănit. În general se mişcă în cete

mici şi mijlocii. În sezonul de reproduce duce o viaţă predominant nocturnă. Masculul şi

femela înaintea reproducerii şi după aceea la întoarcerea uneia dintre părinţi dansează un

dans ritual care în mişcări şi vocalizări este asemănător cu cel al berzelor. Femela depune

3-5 (rareori 1-8) ouă, care se eclozează după 21-22 zile. Ambele părinţi au grijă de pui, le

hrănesc prin regurgitarea conţinutului stomacului.Juvenilii devin independenţi la vârsta

de 40-55 zile.

Măsuri de conservare necesare şi aplicate Principalul factor ameninţător la adresa stârcului de noapte este dispariţia

habitatelor adecvate, precum desecarea zonelor mlăştinoase. Pentru conservarea

populaţiei stabile din România este necesară conservarea adecvată a ariilor de hrănire,

care poate fi realizat cel mai eficient prin dezvoltarea şi respectarea unui plan de

management favorabil pentru natură, păsări de apă incluzând stârcul de noapte. Este

necesară de asemenea protejarea coloniilor de cuibărit, evitarea tăierii arborilor din

colonie şi din apropierea acestuia, lăsând în pădure o zonă de tampon neatinsă îndeajuns

de lată.



adecvate acestei specii. Realizarea investiţiei nu va afecta populaţia stârcului de noapte

din SPA „Câmpia Nirului – Valea Ierului”.

Viespar

Pernis apivorus Linnaeus, 1758

Honey Buzzard


Viesparul este o specie răpitoare de talia şorecarului comun, dar are aripi mai

lungi, mai late şi coada mai lungă. Există variaţii mari în ceea ce priveşte coloritul la

această specie, pot fi observate exemplare aproape albe până la cafeniu închis. În zbor,

viesparul îşi ţine aripa în jos şi nu în sus ca şorecarul comun, acesta fiind una dintre cele

mai importante chei de determinare.

Masculul adult are remigele primare negre doar la vârf şi mai puţine dungi pe

remige decât femelele. In zbor se vede o bandă terminală din sus în aripă şi coadă. Capul

este de culoare gri în precădere, dar unele exemplare pot avea colorit gri şi în spate şi

coadă. Femelele adulte au colorit mai maroniu decât masculii şi au mai multe striaţii în

remige decât acestea.

46

Anvergura aripii: 113-135 cm; lungimea corpului: 52-59 cm. Greutatea corpului: 600-

1000 g.

Habitat Cuibăreşte în păduri de foioase şi conifere în care găseşte copaci în vârstă. Cuibul

îşi construieşte exclusiv pe copaci. Hrana îşi procură din pădure sau lizieră. Preferă

păduri cu coronament deschis.

Distribuţie

Este o specie cu largă răspândire în Eurasia, distribuţia populaţiei cuibăritoare

fiind restricţionat în Palearcticul de Vest. Nu cuibăreşte în zonă de tundră. Limita vestică

a de distribuţie este în Portugalia, spre est poate fi găsit până în Asia Centrală. Cuibăreşte

aproape în toate ţările din Europa şi are o distribuţie neuniformă. Reducerea suprafetei

padurilor caauzează restrângerea arealului de răspândire.

În România viesparul are o distribuţie generală şi uniformă. Lipseşte din zonele

întinse fără păduri şi la altitudini peste limita pădurii (1700 m). Este mai rar în zonele de

şes, fiincă aici găseşte mai puţine locuri favorabile pentru cuibărire.

Populaţie



Populaţia din România: 2.000-2.600 perechi

Populaţia viesparului în Europa este considerat stabil şi relativ abundent. Puţine studii pe

termen lung există care vizează trendul populaţiei. În Finlanda şi Germania s-a dovedit ca

fiind în descreştere numerică. În România reducerea suprafeţelor înpădurite influenţează

în mod negativ atât arealul de distribuţie cât şi efectivele populaţiei cuibăritoare.


Este o pasăre care cuibăreşte solitar, fiind teritorial. Cuibul este construit pe

copac, de obicei în nivelul coronamentului. Deşi fidelitatea păsărilor faţă de zona de

cuibărire este foarte mare, cuibul este schimbat foarte des, aproape anual. Cuibul

viesparului este o construcţie unică căci este construit în totalitate din crengi verzi.

Uneori ocupă cuibul părăsit al altor specii ca şorecarul comun sau uliu porumbar.

Incăptuşeşte cuibul cu frunze verzi care este înprospăţit de-a lungu cuibăritului.

Zborul nupţial foarte caracteristic al masculului este vizibil în lunile aprilie şi mai.

În afară de acest fenomen, viesparul are o viaţă destul de ascunsă în timpul reproducerii.

Femela depune de obicei 2 ouă în prima jumătate a lunii mai. Ponta cu un singur ou sau

trei este foarte rar. Coloritul ouălor este alb crem cu pete mari maronii. Ambii părinţi

particip la incubaţie, care durează 33-45 zile. Puii sunt hrăniţi la început cu larvă de

viespe, mai târziu părinţii le aduc şi altă hrană ca pasari mici, insecte de talie mare etc.

Puii rămân în cuib timp de 40 de zile şi devin independenţi la vârsta de 55 zile. Rămân în

jurul cuibului încă 30-40 de zile după care încep migraţia. Până în momentul de faţă nu

au fost efectuate studii referitoare la succesul de reproducere în România.

Migraţia de toamnă începe în cel de al doilea jumătate a lunii august. Primii care

migrează sunt adulţii după care urmează juvenili. Ajunge la maturitate sexuală la vârsta

de 3 ani. Păsările immature rămân la cartierele de iernare în primul an, şi revin în Europa

în cel de-al treilea an calendaristic.

Hrana viesparului constă în mare majoritate din insectede talie mare, larve de

viespe dar consumă şi păsări de talie mică, amfibieni şi reptile. Metoda de vânătoare este

47

cel de pândă. Pasărea găseşte cuibul de viespe urmărind mişcarea acestora din pândă,

apoi larvele sunt scoasă din sol cu ghiarele.

În timpul migraţiei viesparii se adună în grupări mari şi folosesc rute bine

determinate pentru migraţie. Păsările din Europa ocolesc suprafeţele mari de apă astfel

folosesc coridoarele de migraţie ca strâmtorile Gibraltar, Italia-Malta şi Bosfor. Populaţia

din România migrează spre Bosfor şi probabil prin Italia. Iernează sud de deşertul Sahara.

La noi primele exemplare pot fi văzute la sfârşitul lunii martie, dar majoritatea păsărilor

sosesc în aprilie.



habitatelor prin tăierea pădurilor bătrâne şi deranjarea permanentă a locurilor de cuibărit.

În afara de această problemă a fost identificat pe plan global ca problemă

conservaţională: împuşcarea exemplarelor pe căile de migraţie (în special pe insulele din

marea mediterană).


Viesparul nu a fost observat cu ocazia ieşirilor pe teren. Precum realizarea

proiectului nu necesită tăieri din pădurile învecinate, locurile potenţiale de reproducere a

viesparului vor rămâne intacte. Investiţia nu va afecta populaţia speciei din SPA.

Ghionoaie sură

Picus canus (Gmelin, 1788)

Grey-headed Woodpecker


Are lungimea de 25-26 cm, anvergura este de 38-40 cm, este o ciocănitoare de

mărime medie, aproximativ 20% mai mică decât ghionoaia verde, ciocul este mai subţire.

Masculul adult are capul gri, mustaţa neagră şi fruntea roşie. Spatele, şi tectricele

sunt verzi, târtiţa este verde-gălbui. Remigele sunt maro-verzui cu dungi albe, codalele

sunt maro închis. Pieptul, abdomenul şi părţile laterale sunt gri verzui.

Femela se deosebeşte de mascul prin lipsa frunţii roşii şi mustaţa mai subţire.

Juvenilii sunt mai maronii şi mai şterşi la culoare.

Strigătul teritorial constă într-o serie amplă de sunete pline, ca un fel de râset.

Strigătul de zbor este ascuţit, scurt şi vehement „chiuchiuchiuchiu” sau scurt „chiu-

chiuc”.

Habitat Trăieşte în climat temperat şi regiunile boreale mai calde. Specia este considerată

ca una specializată pe pădurile de foioase din regiuni colinare şi muntoase, fiind prezent

în special în păduri dominate de fag sau stejar, rareori în păduri de Larix. Preferă

porţiunile de păduri mai umede, de multe ori cuibăreşte în apropierea pâraielor, populaţii

semnificative pot cuibării şi în păduri de luncă. Păşunile împădurite pot fii considerate ca

habitat secundar pentru specie.

Distribuţie

Ghionoaia sură este larg răspândită în Europa Centrală, lipseşte sau cuibăreşte în

număr mic în vestul continentului. Populaţiile cele mai mari sunt în România, Ucraina,

Germania, Cehia, Belorusia, Rusia. Specie cu o distribuţie largă în România, în unele

48

zone poate fii considerat chiar comună. Cuibăreşte în principal în Carpaţi, Subcarpaţi şi

dealurile mai înalte ale Podişului Transilvaniei.

Populaţie

În Europa cuibăresc 180 000-320 000 de perechi, populaţia este stabilă, deşi este

în declin în mai multe ţări. Populaţia din România este apreciat a fi între 45,000 – 60,000

de perechi, fiind una din populaţiile cele mai mari de pe continent, fiind stabilă şi

sănătoasă are importanţă deosebită pe plan european.


Dieta este similară cu cea a ghionoaiei verzi, dar este mai divers, mai puţin

specializat pe furnici. Se hrăneşte mai mult pe sol decât pe coaja copacilor. Sapă cu

ciocul, prinde furnici şi alte insecte cu limba lipicioasă. De multe ori se hrăneşte în

muşuroi. Pe copaci caută mai ales în zonele rupte şi putrezite. Mănâncă în principal

furnici, adulţi şi larvele acestora, muşte, greieri, gândaci, fluturi, păianjeni. Consumă şi

hrană vegetală: diferite fructe şi seminţe.

Este o specie monogamă, solitară şi teritorială. Mărimea teritoriului este

aproximativ 1 km2, în teritoriu apără activ numai zonele cele mai importante (cuib etc.).

Se odihneşte în timpul nopţii în scorburi. Ne este fricoasă, în caz de pericol se ascunde pe

partea cealaltă a trunchiului copacului, unde stă nemişcat chiar şi 30 de minute. Rivalii

sunt avertizaţi într-o postură cu ciocul ridicat şi cu strigăte ameninţătoare.

Masculii atrag femelele prin ciocănirea rapidă (numită darabană) care se aude de

la distanţe relativ mari. Această ciocănire este efectuată de obicei pe un copac mare şi

uscat. Cuibăresc în scorburi excavate în copaci bătrâni la o înălţime de 5-6 m deasupra

solului. Cele 7-9 (4-11) de ouă sunt depuse în aprilie. Incubarea durează aproximativ

două săptămâni, puii se dezvoltă în 24-28 zile şi devin independenţi puţin după acesta.

Puii sunt îngrijiţi de ambii părinţi. Prima împerechere are loc în anul al doilea.


Ghionoaia sură este ameninţată în principal de exploatările forestiere intense, de

dispariţia porţiunilor de păduri cu componenţa mixtă a speciilor şi de copaci bătrâni. Este

foarte importantă conservarea acestor porţiuni de păduri naturale, sau semi-naturale

diverse, în locul tăierilor rase plantarea pădurilor cu componenţă mixtă a speciilor

autohtone caracteristică zonei respective şi limitarea exploatărilor forestiere intensificate

în ultimii ani. Extinderea aşezărilor umane şi fragmentarea habitatelor de drumuri etc.

reprezintă o ameninţare reală la adresa speciei.

O altă problemă generală tot mai intensă la adresa ecosistemelor forestiere este

practicarea sporturilor extreme ca off-road, moto-cross, ATV-uri etc.


În zona potenţial afectată de către proiect nu există arbori bătrâni/habitate

adecvate pentru specie, ghionoaia sură nu este prezentă pe amplasament.

49

Dumbrăveancă Coracias garrulus (Linnaeus, 1758)

Roller


Are lungimea de 30-32 cm, anvergura este de 66-73 cm, este de mărimea unei

gaiţe, dar aripile sunt un pic mai lungi, coada e mai scurtă.

Păsările adulte în sezonul de împerechere au spatele maro-roşiatic, capul, gâtul,

abdomenul, regiunea anală, părţile laterale şi tectricele pe ambele părţi ale aripilor sunt

albaştri strălucitori. Remigele sunt negri. Târtiţa şi baza cozii este gri închis, codalele cu

excepţia celor mijlocii (maro) sunt albaştri, pe colţul cozii sunt două pete mici de culoare

neagră. În afara perioadei de reproducere lipseşte luciul metalic al părţilor albastre,

culorile sunt mai puţin intense.

Juvenilii sunt mult mai palizi la culoare, au striaţii maro pe gât, piept şi tectrice.

Habitat Cuibăreşte în regiuni temperate, mediteraneene şi stepice. Preferă verile calzi

continentale, evită zonele cu influenţă climatică oceanică. Este o pasăre de şes, în Europa

Centrală altitudinea maximă unde poate fi întâlnită este de 400-600 m. Evită deşertele,

semideşertele şi stepa fără copaci, deşi este independent de ape, înhabitează liniile de

plopi sau alte copaci de pe marginea râurilor, care traversează stepa. Favorizează pădurile

bătrâne deschise de stejari, cu multe scorburi şi luminişuri. Cuibăreşte şi în parcuri, alee,

livezi bătrâne, câmpii întinse cu grupuri de copaci bătrâni. Evită zonele intens cultivate.

Cuibăreşte în scorburile părăsite ale ciocănitoarei negri şi a ghionoaiei sure, sau în

crăpăturile clădirilor părăsite, uneori în găuri săpate în mal.

Distribuţie

Cuibăreşte în partea estică a Europei, în ţările temperate şi mediteraneene. Cele

mai mari populaţii sunt în Cipru, Azerbaijan, Bulgaria, Rusia, Turcia, Ucraina, România.

În ţara noastră cuibăreşte în sudul ţării, în Ţara Românească şi în Dobrogea. În aceste

zone poate fi văzut aproape oriunde pe copacii de pe păşuni sau pe stâlpii de electricitate

de pe marginea drumurilor mai puţin aglomerate.

Populaţie

În Europa cuibăresc 53 000-110 000 de perechi de dumbrăvenci (50-74% din

populaţia mondială), populaţia suferă un declin puternic. Populaţia din ţare este

sănătoasă, stabilă şi relativ mare (4600-6500 de perechi), astfel are un rol deosebit în

conservarea speciei.


Hrana constă predominant în insecte, mai ales în coleoptere mari şi mijlocii.

Vânează din pândă, stând pe un copac, stâlp, fir electric sau piatră mai mare. Mănâncă de

asemenea şi rozători, fluturi, lăcuste, greieri, viespi, albine, furnici, păianjeni, scorpioni,

scolopendre, melci, broaşte, şopârle, pui de păsări, râme etc. Rareori urmăreşte prada în

aer sau pe sol.

Este o specie în general solitară şi teritorială, gregară doar în timpul migraţiei,

când se formează cete până la 20 de exemplare. Se odihneşte în timpul nopţii în coroana

copacilor. Goneşte de pe teritoriu dumbrăvencile rivale şi ciorii, gaiţele, etc.

Este monogamă, uneori un al doilea mascul ajută la creşterea puilor. În cazul

numărului mic al locurilor corespunzătoare de cuibărit, mai multe perechi pot să

cuibărească în acelaşi loc (de ex. în acelaşi grup de copaci), distanţa dintre cuiburi

reducându-se la 5-10 m. Perechile se formează pe locurile de iernat sau în timpul

50

migraţiei de primăvară. Copularea este precedată de zboruri nupţiale, de hrană oferită ca

cadou, şi de un dans ritual format din mişcarea capului în sus şi în jos. Cele 3-5 (2-7) ouă

sunt depuse în mai sau iunie, incubarea durează 17-20 zile. Ambele părinţi îngrijesc puii

dar majoritatea hranei este procurată de către mascul. Dezvoltarea puilor durează

aproximativ 4 săptămâni, juvenilii devin independenţi în curând după părăsirea cuibului.

Iernează în Africa.


Pericolul cel mai mare asupra dumbrăvencilor reprezintă dispariţia habitatelor

(extinderea terenurilor arabile) şi a locurilor de cuibărit (tăierea copacilor). În România

este ameninţat mai ales de dispariţia copacilor bătrâni cu scorburi de pe câmpiile de şes,

de dispariţia livezilor bătrâne şi de tăierea copacilor de pe marginea drumurilor, râurilor.

Specia fiind în declin puternic, conservarea populaţiei sănătoase, stabile şi viabile din ţara

noastră are importanţă esenţială în conservarea speciei.

Măsurile cele mai eficiente pentru conservarea dumbrăvencii este interzicerea

tăierii arborilor de pe marginea drumurilor, râurilor şi a grupurilor de copaci sau copaci

singuratici aflaţi în zonele de stepă, în câmpiile întinse. Ar fi benefică şi plantarea

copacilor lângă drumuri, pâraie, lacuri etc. Dumbrăveanca ocupă scorburile artificiale,

astfel cu amplasarea scorburilor populaţia dumbrăvencilor poate fi mărit semnificativ,

deoarece în multe locuri efectivul speciei este limitat de locurile posibile pentru cuibărit.

Relevanţa potenţialului impact asupra speciei

Dumbrăveanca nu este prezentă în perimetrul direct afectat, nici în apropierea

acestuia, astfel nu va fi influenţat de către realizarea proiectului.

Vânturelul de seară

Falco vespertinus

Red-footed Falcon


Este o specie de şoim de talie mică având mărimea similară cu vânturelul roşu.

Silueta în zbor este caracterizat de aripi lungi şi coadă relativ lungă. Este unul dintre

speciile de şoimi din românia cu un dimorfism sexual accentuat. Masculul este de o

culoare albastru cenuşie cu flancurile şi sub-codalele de o culoare roşiatică închisă.

Femela are partea de sus a capului are o culoare maronie, obrazul fiind de o culoare

cremă marginată de o barbetă închisă dublă, care o desparte de gâtul de acelaşi culoare.

Partea inferioară a păsării are o culoare omogenă de cremă portocalie. Femela este în

general puţin mai mare decât masculul.

Habitat Habitatele preferate de aceasta specie sunt acele de zone deschise ce alternează cu

pâlcuri de copaci, dumbrăvi, aceste oferindu-i loc de cuibărit. Din aceasta categorie de

habitate putem aminti zonele de stepa, silvostepa, taiga, sau chiar si cele unde agricultura

se practica în mod extensiv. În bazinul Carpatic colonii de vânturel de seara se formează

aproape exclusiv în apropierea unor pajişti întinse.

Distribuţie

Cuibăreşte în zonele de câmpie din Europa Centrală şi de Est până în Asia

Centrală-nordică, populaţia din Centrul Europei - estul Ungariei, vestul României si

51

nordul Serbiei - Muntenegru, practic Bazinul Carpatic - constituind astfel periferia vestica

a distribuţiei speciei. Populaţia din România e împărţită în două, una fiind cea mai sus

amintita, din Câmpia de Vest, ceea ce constituie o sub-populaţie aparte împreuna cu cele

din Ungaria si Serbia, iar cealaltă se regăseşte în Dobrogea.

Analizând schimbările în abundenţa şi distribuţia speciei din ultima vreme ne dăm

seama că mărimea populaţiei a scăzut semnificativ. Situaţia e la fel de tragică si în

Bazinul Carpatic, unde în ultimele decenii a avut loc o descreştere notabilă.

Populaţie


Pe baza celor mai recente publicaţii respectiv a evaluărilor efectuate în cadrul unui

proiect LIFE de către membrii Asociaţiei Grupul Milvus, populaţia din România se

situează între 1.300-1.600 de perechi cuibăritoare.

Populaţia vânturelului de seară se află intr-un regres numeric pe plan global. Nu există

date concrete despre dinamica populaţiei din România.


Vânturelul de seară este o pasăre răpitoare migratoare de talie mică, fiind singura

specie de pasăre răpitoare din aceasta regiune ce cuibăreşte colonial. Nu îşi construieşte

cuib propriu, cuibărind în colonii de cioara de semănătură sau în cuiburi răzleţe de

coţofană, uneori cuibăreşte chiar si solitar.

Păsările se întorc dinspre cartierele lor de iernare pe la mijlocul lui aprilie,

depunerea pontelor - 3-4 (2-6) - însă are loc doar prin mijlocul lui mai. Dintre toate

speciile de şoimi din Europa, puii vânturelului de seara eclozează în cel mai scurt timp,

având nevoie de doar 22-23 de zile, fiind apţi de zbor după alte 27-28 de zile. Privind

hrana este o specie oarecum oportunista, de obicei capturând diferite nevertebrate, în

acelaşi timp însă pot exista perioade când rozătoarele sau amfibienii constituie marea

parte din hrana vântureilor.

Vânturelul de seară este o specie gregara, mai ales înaintea perioadei de migraţie,

în unele locuri tradiţionale de înnoptare strângându-se în număr foarte mare (sute sau

chiar mii de exemplare). De altfel migrează spre cartierele de iernare din sudul Africii

fără a urmări rute bine conturate.



habitatelor prin pierderea locurilor de cuibărit şi/sau de procurare a hranei. Intensificarea

agriculturii este o problemă deosebit de serioasă afectând atât speciile de hrană cât şi

habitatele cele mai importante, pajiştile semi-naturale/naturale. În afara de această

problemă a fost identificat pe plan global ca problemă conservaţională: împuşcarea

exemplarelor pe căile de migraţie şi combaterea ciorilor de semănătură în perioada de

cuibărit a vâturelului.


Pe amplasamentul proiectului şi în apropierea acestuia nu există habitate adecvate

de cuibărit (pâlcuri de copaci) pentru această specie. Vânturelul de seară vânează pe

terenuri deschise, ca şi cele de pe suprafaţa şi din vecinătatea investiţiei. Ţinând cont de

dimensiunea relativ redusă al acesteia se poate afirma că terenurile potenţiale de hrănire

al vânturelului de seară nu vor fi afectate în mod semnificativ.

52

Caprimulg

Caprimulgus europaeus (Linnaeus, 1758)

Nightjar


Are lungimea de 26-28 cm, din care coada 10-11 cm, anvergura este de 57-64 cm,

este de mărimea unui vânturel roşu. Este o pasăre insectivoră nocturnă cu forma corpului

foarte asemănătoare unui vânturel sau cuc. De la distanţă pare gri maroniu uniform, de

aproape se vede desenul gri, maro, negru şi alb asemănător scoarţei copacilor. Ciocul este

mic, gura este foarte lată şi mare.

Culoarea masculul adult variază de la gri argintiu (cel mai pronunţat pe cap, spate,

scapulare şi codalele centrale) până la maro roşiatic (cel mai evident pe obraji, bărbie,

gât, abdomen şi regiunea anală şi subalare). Marcajul penajului este foarte complex, când

în timpul zilei se odihneşte nemişcat pe o creangă sau pe un butuc este aproape imposibil

de diferenţiat de către acesta. Partea dorsală este predominant gri cu marcaje fine negre şi

alb-gălbui, abdomenul, gâtul, pieptul şi subalarele sunt maro castanii cu striaţii

transversale fine de culoare mai închisă. Masculul are două pete albe bine vizibile la

marginea cozii şi pe remigele primare, aproape de vârful aripii.

Femela adultă este asemănătoare masculului, dar lipsesc petele albe de pe coadă şi aripi.

Juvenilii se deosebesc de femele prin culoarea mai pală, marcajul mai şters, lipsa

punctelor deschise a remigelor primare.

Sunetul caprimulgului este caracteristic, strigătul intens „crrrrrrurrrrrcrrrurrrr”

asemănător unui motor se aude noapte în luna mai şi iunie.

Habitat Este larg răspândit în regiunile cu climat oceanic, zona temperată, boreală, de

stepă, cea mediteraneană şi semideşert. Este o specie rară a regiunilor păduroase

deschise, aride cu poieni şi rarişti. Preferă pădurile de conifere cu soluri nisipoase,

vegetaţia de stepă cu tufişuri sau copaci mici, dar este prezent şi în apropierea mlaştinilor

mai uscate sau lângă păduri tinere. Cuibăreşte şi în păduri mixte cu fag, carpen sau plop,

în păduri cu frunze căzătoare de deal şi de şes (Quercus). Evită pădurile mari, dense şi

închise. De asemenea evită lanurile de cereale înalte şi dense, stufărişurile. Este sensibil

la disturbanţa umană, astfel evită apropierea aşezărilor umane.

Distribuţie

Caprimulgul este larg răspândit pe continent, populaţii mai mari trăiesc în Rusia,

Turcia, Spania, Belorusia, Franţa, Italia etc. În România cuibăreşte în zonele de deal cu

vegetaţie mozaică: are nevoie de păduri pentru cuibărit şi de terenuri agricole cu vegetaţie

naturală pentru hrănit. Caprimulgul trăieşte pe Podişul Transilvaniei, Banat şi Moldova,

dar este prezent pe alocuri şi în munţi până la 1500 m altitudine.

Populaţie

În Europa cuibăresc aproximativ 0,5-1 milioane de perechi. Specia încă nu a

reuşit să compenseze declinul mare din anii 1970-1990, magnitudinea acestui trend

negativ a scăzut semnificativ, dar numărul lor este tot în este tot în scădere. Populaţia

stabilă din România cu cei 12,000-15,000 de perechi cuibăritoare este una din cele mai

sănătoase de pe continent, astfel este important pe plan continental.


Este o specie aeriană şi nocturnă, îşi procură hrana (planctonul aerian) pe timp de

noapte în zbor. Mănâncă mai ales insecte (fluturi de noapte, gândaci, lăcuste, greieri,

53

ţânţari, furnici etc.). Rareori vânează şi în timpul zilei (după amiaza târziu, seara), în

astfel de cazuri de multe ori în apropierea turmelor de animale, prinde insectele speriate

de către acestea. În caz de lipsă îndelungată de hrană temperatura corpului, pulsul,

respiraţia şi celelalte funcţii vitale scad iar caprimulgul intră într-o stare hipoternică.

Nu este o specie gregară, dar în locurile cu abundenţa ridicată a hranei pot fi

prezente mai multe păsări. Ocazional migrează în cete mici. Se odihneşte în timpul zilei

în acoperirea vegetaţiei pe solul gol, pe buşteni sau crengi, deseori în apropierea cuibului.

Când se simte ameninţat stă nemişcat, zboară doar în ultimul moment.

Este monogamă, perechile se formează doar pe durata sezonului. În sezonul de

reproducere este solitară şi teritorială. Mărimea teritoriului şi densitatea speciei depinde

mult de calitatea habitatului, variază între 5-15 de perechi pe km2. Femelele sunt atrase de

strigătul masculilor. Copularea are loc pe sol, urmează după zborul nupţial asemănător

fluturilor. Cuibul este pe sol, ascuns în vegetaţia densă. Depun cele 2-3 (4) ouă la sfârşitul

lunii mai sau în iunie. Incubarea durează17-18 zile, în timpul zile femela cloceşte. Puii

sunt îngrijiţi de ambii părinţi, şi devin independenţi la vârsta de 4-5 săptămâni. Juvenilii

se împerechează pentru prima dată în anul următor. Iernează în Africa.


Principalul factor ameninţător la adresa caprimulgului este dispariţia habitatelor

mozaice. În principal din cauza restrângerii metodelor tradiţionale de agricultură se

schimbă peisajul, dispar fâneţele, păşunile, livezile bătrâni etc. Acest caracter mozaic al

peisajului (păduri bătrâni cu poieni, fâneţe, păşuni cu livezi, teren agricol cu vegetaţie

naturală (grupuri de copaci, tufe)) este esenţial pentru caprimulg.



fi tot mai fragmentat, vor fi tot mai puţine locuri izolate. Deoarece caprimulgul este foarte

sensibil la deranj, această dezvoltare va avea impact negativ sporit asupra acestei specii.

Un pericol real pentru păsările cuibăritoare pe sol reprezintă şi numărul alarmant

de mare al câinilor vagabonzi, care de multe ori îşi procură hrana din natură.


stării de conservare a speciei este necesară elaborarea şi respectarea unui plan de

management adecvat al ariilor protejate.



adecvate acestei specii. Realizarea investiţiei nu va afecta populaţia caprimulgului din

SPA „Câmpia Nirului – Valea Ierului”.

54

3.3. Alte specii de păsări prezente în zona potenţial afectată de către implementarea

proiectelor propuse

În tabelul de mai jos sunt prezentate speciile de păsări care nu sunt enumerate în

din Anexa 1 a Directivei Păsări (79/409/EEC) şi au fost observate pe amplasament

respectiv în apropierea acestuia. În coloana „Amplasament” sunt prezentate speciile şi

efectivele observate pe amplasament, în coloana „Apropiere” speciile observate în

apropierea acestuia (într-o rază de 300 m) iar în ultima coloană a treia păsările observate

relativ departe de amplasament (la o distanţă mai mare de 300 m).

Nr. Specie Amplasament Apropiere Peste 300 m

1 Şoimul rândunelelor Falco subbuteo 1 ex.

2 Fazan Phasianus colchicus 1 ex.

3 Turturică Streptopelia turtur 2 ex. 1 ex.

4

Prigorie Merops apiaster 10 ex.

15 ex. +

colonie (40

găuri)

20 ex.

5 Ghionoaie verde Picus viridis 1 ex.

6 Ciocârlie de câmp Alauda arvensis 2 ex.

7

Lăstun de mal Riparia riparia 15 ex.

30 ex. +

colonie

(100 găuri)

50 ex.

8 Rândunică Hirundo rustica 10 ex. 30 ex. 40 ex.

9 Lăstun de casă Delichon urbicum 1 ex. 3 ex. 10 ex.

10 Fâsă de pădure Anthus trivialis 2 ex.

11 Codobatură albă Motacilla alba 3 ex.

12 Privighetoare roşcată Luscinia megarhynchos 2 ex.

13 Mărăcinar negru Saxicola rubicola 1 p. 1 p.

14 Silvie de câmp Sylvia communis 1 p.

15 Sfrâncioc mare Lanius excubitor 1 ex.

16 Coţofană Pica pica 1 ex. 1 ex.

17 Corb Corvus corax 1 ex.

18 Grangur Oriolus oriolus 1 ex. 1 ex.

19 Graur Sturnus vulgaris 40 ex. 100 ex.

20 Vrabie de casă Passer domesticus 50 ex.

21 Vrabie de câmp Passer montanus 5 ex. 20 ex. 20 ex.

22 Sticlete Carduelis carduelis 3 ex.

23 Florinte Carduelis chloris 1 p.

Explicaţii: i – individ, p – pereche, * - în migraţie

Cu ocazia deplasărilor pe teren au fost observate puţine specii, diversitatea

avifaunei din zona afectată este relativ scăzută. Speciile prezentate sunt păsări comune,

obişnuite cu deranjul antropic. Realizarea investiţiei nu va afecta semnificativ populaţiile

acestor specii din zona potenţial afectată.

55

3.4. Impactul proiectului asupra avifaunei

3.4.1. Impact din faza de construcţie, operare şi dezafectare

Luând în considerare suprafaţa relativ mică al amplasamentului şi faptul că se află

într-o zonă cu puternice efecte antropice, se poate afirma că proiectul nu va avea impact

semnificativ asupra celor speciilor de desemnare Natura2000 din ROSPA0016 ”Câmpia

Nirului – Valea Ierului”. Locul de cuibărire al unei perechi de sfrâncioc roşiatic (Lanius

collurio) va fi distrus de realizarea proiectului, însă la nivelul sitului acest impact se

consideră nesemnificativ. Dacă se vor respecta propunerile de diminuare a impactului de

la capitolul 6., impactul asupra avifaunei va fi nesemnificativ.

3.4.2. Fragmentare, izolare, schimbări în densităţi, populaţii, durată, persistenţă

Realizarea construcţiei nu va fragmenta/izola habitate sau populaţii ale avifaunei.

Deoarece în cea mai mare parte se află într-o zonă cu deranj antropic puternic şi cu

biodiversitate scăzută, nu va cauza schimbări în densităţile sau efectivele populaţiilor de

păsări.

3.4.3. Impact direct şi indirect

Impactul direct cel mai mare va fi cauzat de către lucrările din faza de construcţie,

iar în faza de operare de zgomotul maşinilor şi al personalului. În cazul respectării

metodelor de diminuare propuse la capitolul 6. aceste impacturi nu vor fi semnificative.

Luând în considerare biodiversitatea relativ scăzută din zona potenţial afectată şi

natura impacturilor potenţiale, putem afirma cu certitudine că impacturile indirecte ai

investiţiei vor fi nesemnificative, practic inexistente.

3.4.4. Impact pe termen scurt şi lung

În cazul respectării metodelor de diminuare propuse la capitolul 6., atât impactul

pe termen scurt (din faza de construcţie) cât şi cel pe termen lung (din faza de operare)

vor fi nesemnificative.

3.4.5. Impact rezidual şi cumulativ

În cazul respectării metodelor de diminuare propuse, impactul rezidual al

investiţiei va fi nesemnificativ. Impactul cumulativ cu investiţiile din vecinătate

(pensiune turistică aflată la aproximativ 250 m de locaţia proiectului) este de asemenea

nesemnificativ.

56

4. Relevanţa proiectului din punctul de vedere a sitului de importanţă

comunitară ROSCI0020 „Câmpia Careiului”

4.1. Aspecte de floră şi vegetaţie

Descrierea succintă a habitatelor de desemnare a ROSCI0020 „Câmpia Careiului”

6120* Pajişti xerice pe substrat calcaros. Acest tip de habitat este răspândit în

zonele de câmpie şi de deal, pe substraturi calcaroase şi nisipoase. Este caracterizată de

un covor vegetal deschis, format din specii xerofile, dintre care cele mai frecvente sunt:

Festuca vaginata, Festuca beckeri, Corispermum canescens, Euphorbia seguieriana,

Gypsophila fastigiata. Pajiştile xerice ocupă 11% din suprafaţa sitului.

6430 Comunităţi de lizieră cu ierburi înalte higrofile de la nivelul câmpiilor, până

la cel montan şi alpin. Aceste comunităţi sunt răspândite de-a lungul cursurilor de ape din

zonele colinare şi de munte, ocupând aproximativ 1% din suprafaţa sitului. Edificarea

acestor tipuri de vegetaţie este funcţia nivelului pânzei freatice şi a gradului de umbrire.

Potenţialul lor de regenerare este foarte redusă din aceste motive. Speciile caracteristice

sunt: Petasites sp., Filipendula ulmaria, Cirsium oleraceum, Cirsium waldsteinii, Telekia

speciosa, Chaerophyllum hirsutum, Angelica archangelica, Crepis paludosa.

2190 Depresiuni umede intradunale. Aceste tipuri de habitate sunt specializate şi

bogate în specii, şi existenţa lor este o funcţie a nivelului pânzei freatice. Cuprind bălţi şi

ochiuri de apă dulce permanente interdunale cu vegetaţie acvatică submersă şi natantă,

mlaştini calcifile şi pajişti umede cu sălcii târâtoare, stufărişuri şi rogozişuri interdunale.

Acest tip de habitat ocupă 10% din suprafaţa sitului.

2340* Dune panonice. Acest tip de habitat este caracteristic Câmpiei Panonice, şi

în trecut a fost larg răspândit în urma cositului şi a păşunatului. Vegetaţia deschisă de

nisipuri este dominat de Festuca vaginata, Corynephorus canescens şi licheni pe dune.

Habitatul acoperă 10% din suprafaţa sitului.

6410 Pajişti cu Molinia pe soluri calcaroase, turboase sau argiloase (Molinion

caeruleae). Acest tip de habitat ocupă aproximativ 0,1 % din suprafaţa sitului, şi se

instalează mai ales pe soluri umede şi oligotrofe, ori în locul unor mlaştini drenate.

Speciile caracteristice ale acestui tip de habitat sunt: Molinia caerulea, Sanguisorba

officinalis, Dianthus superbus, Colchicum autumnale, Serratula tinctoria.

6510 Pajişti de altitudine joasă (Alopecurus pratensis, Sanguisorba officinalis).

Aceste pajişti, folosite ca fânaţe, sunt bogate în specii, în general cosite de una sau de

două ori pe an. Gramineele dominante sunt Arrhenatherum elatius, Trisetum flavescens,

Alopecurus pratensis, iar se găsesc o serie de dicotiledonate de talie mare: Sanguisorba

officinalis, Pimpinella saxifraga, Leontodon hispidus, Daucus carota, Tragopogon

pratensis, Leucanthemum vulgare, Campanula patula, Knautia arvensis. În urma

57

exploatării intensificate şi tilizarea îngrăşămintelor aceste pajişti se degradează, bogăţia

de specii scade rapid. Tipul de habitat ocupă 1% din suprafaţa sitului.

91I0* Vegetaţie de silvostepă eurosiberiană cu Quercus spp. Aceste păduri

xerotermofile se formează pe soluri de loess, pe clima continentală. Speciile caracteristice

al nivelului arborilor sunt: Quercus robur, Q. pubescens, Q. cerris, Q. pedunculiflora,

amestecate cu Acer campestre şi A. tataricum. În stratul arbuştilor găsim Sorbus

torminalis, Crataegus monogyna, Ligustrum vulgare, Prunus spinosa, Rhamnus

catharctica, iar în startul ierbos: Lathyrus niger, Carex michelii, Vincetoxicum

hirundinaria, Pulmonaria mollis, Tanacetum corymbosum, specii caracteristice zonelor

de silvostepă. Acest tip de habitat ocupă 18% din suprafaţa sitului.

92A0 Zăvoaie cu Salix alba şi Populus alba. Aceste păduri de luncă sunt

răspândite de-a lungul cursurilor de râu din zonele de câmpie din Eurasia centrală, zona

mediteraneană şi a Mării Negre, dezvoltate pe soluri aluviale. Nivelul arborilor este

dominat de Salix alba şi Populus alba, lângă care întâlnim Populus nigra, Fraxinus

angustifolia, Acer campestre, Ulmus laevis, Quercus sp. Stratul arbuştilor este de obicei

dens, dominat de Rubus caesius, şi bogat în liane (Vitis sylvestris, Humulus lupulus,

Aristolochia clematitis). Stratul ierbos este alcătuit din specii higrofile de pe malul apelor.

Este de remarcat, că deseori se răspândesc specii invazive (Amorpha fruticosa,

Echinocystis lobata, Parthenocissus quinquefolia). Acest tip de habitat ocupă 1,5% din

suprafaţa sitului.

91F0 Păduri ripariene mixte cu Quercus robur, Ulmus laevis, Fraxinus excelsior

sau Fraxinus angustifolia, din lungul marilor râuri (Ulmenion minoris). Acest păduri din

specii cu lemn de esenţă tare sunt formate pe soluri aluvionale din zonele de luncă, pe

terenuri cu inundaţii frecvente. Stratul arborilor este dominat de Quercus robur, Ulmus

laevis, Populus nigra, Alnus glutinosa, Fraxinus excelsior. Stratul arbuştilor şi stratul

ierbos de asemenea zăvoaielor, este dens, şi bogat în liane. Acest tip de habitat ocupă 2%

din suprafaţa situli.

3260 Cursuri de apă din zonele de câmpie, până la cele montane, cu vegetaţie din

Ranunculion fluitantis şi Callitricho-Batrachion. Acest tip de vegetaţie este răspândită în

cursuri de ape din zonele de câmpie până în etajul montan, în bazine acvatice cu apă

permanentă, dar nu mai adâncă decât 1-1,5 m. Vegetaţia submersă este alcătuită din

următoarele specii caracteristice: Ranunculus aquatilis, Myriophyllum sp., Ceratophyllum

sp., iar în startul natant găsim Lemna sp., Callitriche sp., Hydrocharis morsus-ranae,

Salvinia natans. Acest tip de habitat ocupă 0,01% din suprafaţa sitului.

3270 Râuri cu maluri nămoloase cu vegetaţie de Chenopodion rubri şi Bidention.

Acest tip de habitat se poate găsi în general pe malul bazinelor acvatice, pe soluri aluviale

şi nisipuri. Este caracterizată de buruienişuri de mlaştină. Speciile caracteristice a

comunităţilor sunt Ranunculus sceleratus, Chenopodium botrys, Polygonum hydropiper,

Rorippa sylvestris, Echinochloa crus-gallis, Bidens frondosa, Alopecurus aequalis,

Symphytum officinalis, Bidens tripartita. Acest tip de habitat ocupă 0,1% din suprafaţa

sitului.

58

6440 Pajişti aluviale din Cnidion dubii. Acest habitat reprezintă o tranziţie între

pajiştile higrofile şi xerofile, şi sunt răspândite pe suprafeţe foarte reduse. După literatura

de specialitate, pajişti de Cnidium dubium în sens strict nu se găsesc în România, însă

pajiştile aluviale cu Deschampsia caespitosa şi Agrostis stolonifera pot fi considerate

tipuri asemănătoare de staţiune, din punct de vedere ecologic. Acest tip de habitat ocupă

1% din suprafaţa sitului. Speciile caracteristice sunt: Agrostis stolonifera, Alopecurus

pratensis, Festuca pratensis, Galium palustre, Briza media, Cirsium canum.

Caracterizarea vegetaţiei din zona amplasamentului

Locaţia amplasamentului este acoperit de comunităţi antropice, cu un puternic

grad de degradare. Aceste comunităţi alcătuiesc un mozaic cu acoperirea diferită a

vegetaţiei, şi este remarcabilă ponderea speciilor cu caracter ruderal şi/sau invaziv, care

colonizează foarte repede suprafeţele goale. Astfel găsim pâlcuri acoperite de puieţi de

plop alb (Populus alba) şi negru (Populus nigra), de 1-1,5 m înălţime, însă majoritatea

suprafeţei este acoperită de comunităţi antropice cu Onopordum acanthium, Carduus

nutans şi Centaurea calytrapa (R8702). În aceste comunităţi un strat scund este format

din speciile de graminee Digitaria sanguinea şi Festuca rupicola, cu diferite acoperiri. În

stratul superior se găsesc următoarele specii ruderale: Urtica dioica, Verbascum nigrum,

Cirsium arvense, Cirsium vulgare, Onopordum acanthium, Lactuca saligna, Ballota

nigra, Eryngium campestre, Althaea officinalis, etc. Dintre speciile caracteristice

pajiştilor xerofile putem aminti Potentilla cinerea, Scorzonera hispanica, Tragopogon

orietalis, Medicago falcata, Ononis arvensis şi Jasione montana (această specie din urmă

fiind caracteristică dunelor de nisip continentale). Este de remarcat abundenţa

următoarelor specii invazive: Ambrosia artemisiifolia, Erigeron canadensis, iar în pâlcul

de salicet din vecinătatea amplasamentului Echinocystis lobata, şi pe suprafeţele goale

nisipoase Asclepias syriaca. În urma construcţiilor şi a disturbărilor se poate aştepta la

creşterea remarcabilă a abundenţei acestor specii invazive (Imaginile 3, 4.).

Având în vedere că suprafaţa afectată de implementarea proiectului este acoperită

cu o vegetaţie cu un puternic grad de degradare, care nu găzduieşte specii de plante de

desemnare a sitului, impactul investiţiei se poate considera nesemnificativ. De asemenea

nu au fost identificate nici habitate de importanţă comunitară pe suprafaţa

amplasamentului proiectat, construcţiile nu vor avea efect negativ semnificativ asupra

acestora din sit.

În vecinătatea parcelei pe care este proiectat amplasamentul se află o fâşie îngustă

(5-7 m lăţime) de tufăriş cu salcie (Salix alba), pe marginea unui şanţ. Vegetaţia mezofilă

şi higrofilă (Polygonum hydropiper, Typha latifolia, Iris pseudacorus, etc.) din această

porţiune ne dă indiciul, că şanţul temporar poate fi umplut cu apă. Pe partea opusă a

şanţului găsim suprafeţe mari de teren arabil. Având în vedere, că această zonă este destul

de îngustă şi intercalată între suprafeţe cu puternice efecte antropogene, iar se află în

afara limitelor amplasamentului, putem afirma, că realizarea acestuia nu va avea efecte

semnificative nici asupra acestui habitat.

59

Habitatele din zonă - conform bazei de date Biotope Corine bazată pe teledetecţie

- sunt prezentate pe imaginea nr.2.

Imaginea nr. 2 - Habitatele din zona proiectului, conform Biotope Corine (poligonul roşu

– locaţia amplasamentului)

Metode de evaluare a habitatelor:

Deplasarea pe teren s-a desfăşurat în data de 18.07.2012. S-a parcurs zona

proiectului şi s-au înregistrat speciile caracteristice şi dominante. Pe baza acestora au fost

identificate tipurile de habitate după Doniţă şi colab. (2005).

60

Imaginea nr. 3. - Locaţia amplasamentului proiectului

Imaginea nr. 4. - Amplasamentul proiectului

61

Prezenţa şi efectivele speciilor de plante de desemnare:

Iris aphylla ssp. hungarica este o specie continentală, caracteristică stepelor,

trăieşte în pajişti însorite, stepe, tufărişuri xerice şi pajişti de stâncărie. Înfloreşte în lunile

aprilie-mai. Pe suprafaţa amplasamentului sau în vecinătatea acestuia nu s-au găsit

habitate potrivite speciei.

Pulsatilla pratensis ssp. hungarica este o plantă scundă de 8-30 cm, fin

pubescentă, Floarea este nutantă, cu petale cenuşiu-violacee la exterior şi galben-verzui la

interioar. Frunzele sunt sectate, cu segmente înguste liniare. Înfloreşte în martie-mai. Este

o plantă caracteristică pajiştilor nisipoase. În zona amplasamentului nu s-a găsit specia.

Cirsium brachycephalum este o specie bianuală din familia compozitelor, de o

înălţime de 30-150 cm. Involucrele de culoarea palid-violacee stau grupate pe tulpina

aproape scapă. Frunzele sunt eliptice, cele superioare fidate, cu spini. Înfloreşte în iulie-

august, şi este o plantă endemică panonică, halofrecventă, specifică pajiştilor sărăturate

cu umiditate ridicată. În perimetrul amplasamentului proiectat nu s-au găsit habitate

potrivite speciei.

Adenophora lilifolia este o specie perenă, înaltă de 60-100 cm, din familia

Campanulaceae. Frunzele sunt îngust eliptice, spre vârful tulpinii îngust-lanceolate,

sesile sau scurt peţiolate. Inflorescenţa este laxă, cu flori de culoare liliacee, cu stil lung

exsert din corolă. Perioada de înflorire este în iulie-august. Planta este caracteristică

lizierelor de pădure fără disturbare, din etajul montan şi colinar. În perimetrul proiectului

nu s-a găsit specia, nici habitate potrivite pentru ea.

Iris humilis ssp. arenaria este o plantă scundă de 10-20 cm. Petalele sunt galbene,

frunzele lanceolate cenuşiu-verzui. Înfloreşte în aprilie-mai. Este o plantă caracteristică

stepelor de loess şi a pajiştilor nisipoase. În zona amplasamentului nu s-a găsit specia.

Angelica palustris este o specie perenă higrofilă robustă, de înălţime până la 1 m,

caracteristică pajiştilor înmlăştinite şi zăvoaielor. Înfloreşte în iunie-august. Pe

amplasament nu s-au găsit habitate nedisturbate potrivite pentru specie.

Eleocharis carniolica este o plantă perenă caracteristică marginilor de ape, de o

înălţime de 10-20 cm, cu frunze liniare şi tulpină scapă. Inflorescenţa este eliptică, de

culoare brun-deschis. În zona proiectului nu s-au găsit habitate acvatice potrivite speciei.

Marsilea quadrifolia este o specie de ferigă, caracteristică apelor stagnante puţin

adânci de câmpie. Are înălţimea de până la 20 cm, rizom subţire, târâtor, frunze cu patru

foliole care plutesc pe suprafaţa apei. În sezonul nefavorabil supravieţuieşte în stadiu

vegetativ sub formă de spori. În zona amplasamentului nu sunt habitate acvatice potrivite

pentru specie.

62

Aldrovanda vesiculosa este o plantă acvatiă submersă, insectivoră, caracteristică

apelor stagnante mezotrofe şi distrofe. În zona proiectului nu sunt habitate acvatice

potrivite speciei.

4.2. Mamifere

Spermophilus citellus – Popândău

Este răspândit în Europa şi o parte din vestul Asiei. Specie caracteristică de stepă

şi antestepă. Trăieşte pe ogoare, izlazuri, şanţuri, diguri, marginea drumurilor, etc.

nedepăşind altitudinea de 300 m. Îşi sapă galerii lungi de 30-40 (uneori 150) m adânci de

la 80 cm până la 4-6 m, unde îşi adună provizii pentru iarnă. Hrana variază în raport cu

anotimpul şi regiunea respectivă; vara tot felul de seminţe, rădăcini, boabe de cereale.

Femela naşte o dată sau de două ori pe an, câte 3-8 pui. Prin septembrie - octombrie intră

în hibernare.

Cu ocazia deplasărilor pe teren nu am constatat prezenţa popândăului în

apropierea amplasamentului (nu s-au văzut animale nici găuri făcute de popândău pe

păşunea comunală). În imediata apropiere a proiectului se află pajişti umede, habitat

necorespunzător pentru popândău datorită nivelului înalt de apă freatică. Realizarea

investiţiei nu va avea impact negativ asupra populaţiei de Spermophilus citellus din sit.

Cricetus cricetus - Hârciog

În urma deplasării pe teren s-au găsit urme (găuri) care arată prezenţa hârciogului

pe teritoriul amplasamentului. Menţionăm, că hârciogul nu figurează între speciile de

desemnare a sitului, însă specia este cuprinsă în anexa IV a Directivei Habitate (Specii de

interes comunitar care necesită protecţie strictă), cu excepţia populaţiei din Ungaria.

Având în vedere locaţia amplasamentului, putem afirma cu certitudine, că exemplarele

prezente în perimetru aparţin populaţiei din Ungaria, deci reprezintă excepţia de sub

protecţie. Totodată, suprafaţa amplasamentului fiind relativ mică, putem asuma, că

realizarea proiectului nu reprezintă impact negativ semnificativ asupra populaţiei de

hârciog din sit.

4.3. Amfibieni şi reptile

Triturus dobrogicus – Triton dobrogean

Este asemănător tritonului cu creastă. Spatele este roşu-cafeniu sau gălbui-roşcat,

nepătat sau cu pete rare, cafenii; gâtul roşu-cafeniu-închis, cu mici puncte portocalii;

abdomenul galben-deschis, cu pete mari negre, adesea aproape contopindu-se, net

separate de roşul-cafeniu sau portocaliul părţilor laterale, coloraţie ce se păstrează

neschimbată şi după reproducere. Este o specie rară, prezentă în afluenţii Dunării.

Pe amplasamentul propus (şi în apropierea acestuia) nu există habitate acvatice

adecvate pentru tritonul dobrogean. Realizarea investiţiei propuse nu va afecta populaţia

locală a acestei specii.

63

Triturus cristatus - Triton cu creastă

Este cea mai mare specie de triton din România. Masculii au o coloraţie vie,

specifică: dorsal cafenie-măslinie sau cafenie până la negricioasă, cu pete de un negru

intens. Laturile corpului şi gâtul negru, punctat cu alb şi cafeniu-roşu. abdomenul roşu-

gălbui, pătat cu negru. Femelele au aceiaşi coloraţie, dar fără creastă dorsală; muchiile

cozii înguste şi fără benzi longitudinale pe laturi. Trăieşte prin bălţile şi iazurile din

regiunile de câmpie până în zona subcarpatică, ascunsă prin printre tulpinile plantelor

acvatice. Este o specie vulnerabilă, în anumite zone chiar periclitată. Reducerea locurilor

de reproducere a afectat mult această specie. Este o specie predominat acvatică, preferând

ape stagnante mari, cu vegetaţie palustră.


adecvate pentru tritonul cu creastă. Realizarea investiţiei propuse nu va afecta populaţia


Bombina bombina – Buhai de baltă cu burtă roşie

Dorsal este colorat cenuşiu-deschis, măsliniu, mai rar gri-închis. Caracteristic

pentru această specie este abdomenul viu colorat. Desenul ventral, marmorat, prezintă

pete portocalii până spre roşu, pe un fond negru. Este o specie diurnă, predominant

acvatică. Reproducerea prin aprile-mai; în condiţii favorabile de mediu se poate repeta în

august. Se hrăneşte cu insecte, melci mici şi viermi. Specia este vulnerabilă în special

datorită dispariţiei a numeroase habitate prielnice. Nepretenţioasă, trăieşte în orice ochi

de apă, permanent sau temporar, în bălţi de la şes şi câmpie, urcând şi în regiunea

dealurilor, la altitudini între 0-400.


adecvate pentru buhaiul de baltă cu burta roşie. Realizarea investiţiei propuse nu va

afecta populaţia locală a acestei specii.

Emys orbicularis – Ţestoasă de apă

Lungimea carapacei variază între 14-18 cm, coada între 6-9 cm. Carapacea la

tineri cafenie-întunecat, pătată confuz; plastronul negru-cafeniu, marginile cu pete gălbui.

Picioarele şi coada cafenii întunecat, deasupra punctate cu gălbui, dedesubt galbene

intens, cu pete întunecate. La adulţi, carapacea are fondul cafeniu-întunecat, cafeniu-

roşiatic sau negru cu pete rotunde sau linii întrerupte galbene. Picioarele şi coada

negricioase, mai mult sau mai puţin pătate cu galben. Trăieşte în ape stătătoare, mâloase,

şi în cele cu curs liniştit; înoată şi se scufundă foarte bine. Se hrăneşte cu viermi, insecte

de apă, raci, scoici, mormoloci şi peştişori; mănâncă obişnuit sub apă.


adecvate pentru ţestoasa de apă. Realizarea investiţiei propuse nu va afecta populaţia


64

4.4. Ihtiofaună

Umbra krameri – Ţigănuş Trăieşte în bălţi şi în special în mocirle printre plante, la apă

mică. Ţigănuşul rezistă la lipsa de oxigen datorită respiraţiei aeriene prin vezica

înotatoare şi piele. Se reproduce prin mai-iunie, icrele fiind păzite de femele.

Trăieşte 2-5 ani.

Rhodeus sericeus amarus – Boarţă Specie cu răspândire palearctică, care în ultimul

timp este în regres datorită faptului că în urma poluării apelor scade numărul de

scoici care îi sunt indispensabili pentru reproducere.

Misgurnus fossilis - Ţipar Este un peşte cu răspândire europeană, limnofil, care preferă

mlaştinile şi bălţile cu apă nu prea adâncă, braţele moarte eutrofizate, canalele cu

fund mâlos. Având capacitate de respiraţie intestinală rezistă şi în condiţii de

slabă oxigenare.

Cobitis taenia – Zvârlugă Are o răspândire palearctică. Specie euribiontă, care poate

supravieţui în condiţii variate.

Nu s-a efectuat evaluare de ihtiofaună, deoarece pe amplasamentul investiţiei nu

există habitate acvatice adecvate acestor specii de peşti. Proiectul nu va afecta populaţia

locală a speciilor amintite mai sus.

4.5. Nevertebrate

Cerambyx cerdo este o specie de gândac saproxilofag, strâns legat de păduri de

foioase în vârstă. În zona amplasamentului nu s-a găsit habitate potrivite speciei.

Euphydryas maturna este o specie specializată pe habitate forestiere mozaicate

de-a lungul râurilor sau în zone umede în zone de şes şi de deal. În condiţii favorabile

apare şi în regiuni montane cu microclimat cald de a lungul pâraielor. Femela depune

ouăle pe lemn câinesc (Ligustrum vulgare) sau diferite specii de frasin (Fraxinus spp.),

omizile consumă aceste specii şi iernează pe nivelul pajiştilor. Primăvara omizii consumă

în special specii de Veronica spp.

Cu ocazia deplasărilor pe teren specia nu a fost întâlnită. În perimetrul propus pentru

dezvoltarea proiectului sunt câteva exemplare tinere de frasin, însă acestea nu vor fi

defrişate în urma realizării investiţiei.

Maculinea teleius este o specie specializată pe pajişti umede de şes şi de deal cu

populaţii însemnate de sorbestrea (Sanguisorba officinalis). Omizile iernează în

muşuroaiele diferitelor specii de Myrmica. Zboară în lunile Iulie şi August.

Cu ocazia deplasărilor pe teren specia nu a fost întâlnită. Pe amplasament nu s-a întâlnit

Sanguisorba, astfel habitatele preferate de această specie nu vor fi afectate de către

investiţie.

65

Lycaena dispar este o specie comună specializată pe pajişti umede sau

mlăştinoase indiferent de altitudine. În habitatele propice apare în toată ţara. Omizile se

hrănesc pe diferite specii din genul Rumex în special Rumex hydrolaphatum şi Rumex

aquaticus. Zboară din luna mai până la mijlocul lunii Septembrie.

Cu ocazia deplasărilor pe teren specia nu a fost întâlnită, însă Rumex a fost prezent pe

amplasament şi a fost abundent în vecinătatea acestuia. Realizarea investiţiei nu va afecta

semnificativ habitatele preferate de această specie de fluture.

Lucanus cervus este o insectă specializată pe habitate forestiere mature cu diferite

specii de Quercus.

Perimetrul propus pentru dezvoltarea proiectului nu afectează habitate propice pentru

specie, specia nu a fost observată pe teren. Implementarea proiectelor nu va avea nici un

impact asupra populaţiei speciei.

Odontopodisma rubripes. Lăcusta de munte est o specie de insectă din familia

Acrididae, este endemică în Ungaria. Cu ocazia deplasărilor pe teren lăcusta de munte nu

a fost observată, investiţia nu va afecta semnificativ populaţia speciei din sit.

5. Impacturile potenţiale

5.1. Impact din faza de construcţie, operare şi dezafectare

Din cauza dimensiunilor relativ reduse ale obiectivului, respectiv a naturii

aparatelor, maşinilor folosite la construcţie, impactul din faza de construcţie (impactul

pe termen scurt) foarte probabil nu va fi însemnat mai mare decât cel din faza de

operare. Totuşi zgomotul diferitelor aparate, maşini folosite la construcţie poate însemna

un deranj la adresa animalelor din zonele adiacente. Din acest motiv se recomandă ca

lucrările de construcţie să fie efectuate după 30 iunie, adică după sfârşitul perioadei de

reproducere a majorităţii animalelor. Astfel impactul din faza de construcţie va fi

nesemnificativ.

În cazul respectării măsurilor de diminuare propuse la capitolul 6., impactul din

faza de operare (impactul pe termen lung) va fi de asemenea nesemnificativ.

Fiind vorba despre o construcţie care va fi folosită pe termen lung, nu este planificată

faza de dezafectare.

5.2. Fragmentare, izolare, schimbări în densităţi, populaţii, durată, persistenţă

Realizarea construcţiei nu va fragmenta/izola habitate sau subpopulaţii ale florei,

faunei protejate deoarece se va construi într-o zonă cu efecte antropogene accentuate, pe

o suprafaţă sub lucrări agricole intensive, fără nici un interes conservativ. Fiind vorba

despre o investiţie cu o suprafaţă relativ restrânsă, realizarea acestuia nu va contribui la

izolarea sau fragmentarea habitatelor din zonă.

66

Schimbările cauzate de investiţie în densităţile populaţiilor speciilor din zonă au

fost prezentate detaliat în capitolele anterioare, ca concluzie putem afirma cu certitudine

că impactul potenţial în cazul tuturor specii discutate este inexistent sau nesemnificativ.

Acest impact aproape inexistent din faza de operare va fi persistent şi de lungă

durată, iar ţinând cont de natura şi intensitatea impactului acesta nu va fi semnificativ.

5.3. Impact direct, indirect

Impactul direct cel mai mare va fi cauzat de către construcţie în prima fază iar în

faza de operare de zgomotul maşinilor şi a personalului. Aceste impacturi în cazul

respectării metodelor de diminuare propuse nu vor fi semnificative.

Luând în considerare biodiversitatea relativ scăzută din zona potenţial afectată şi

natura, dimensiunile impacturilor potenţiale, putem afirma cu certitudine că impacturile

indirecte ale investiţiei vor fi nesemnificative, practic inexistente.

5.4. Impact pe termen scurt şi lung

În cazul respectării metodelor de diminuare propuse, impactul pe termen scurt

(din faza de construcţie) nu va diferi însemnat de cel pe termen lung, ambele vor fi

nesemnificative.

5.5. Impact rezidual şi cumulativ

Luând în considerare dimensiunile mici ale investiţiei (13 000 m2, cea ce

reprezintă 0,00337% din suprafaţa SPA-ului şi 0,00551% din suprafaţa SCI-ului)

considerăm că construirea fabricii de peleţi va avea un impact minor asupra habitatelor

(având în vedere şi faptul, că în perimetrul amplasamentului nu sunt prezente habitate de

interes comunitar). Trebuie luat în considerare însă, că poluarea sonoră din faza de

funcţionare ar putea reprezenta un impact negativ, nu numai asupra faunei, ci şi din

punctul de vedere a pensiunii existente în vecinătatea amplasamentului proiectat.

Totodată menţionăm, că urbanizarea treptată şi lentă favorizează degradării, prin

facilitarea colonizării şi răspândirii speciilor alohtone invazive deja prezente în zonă, şi

prin diminuarea suprafeţelor neconstruite, scade probabilitatea regenerării spontane a

suprafeţelor degradate. Având în vedere însă starea actuală degradată a habitatelor de pe

amplasament, nu considerăm că acest fenomen are impact negativ semnificativ. Nu avem

informaţii despre alte proiecte din zonă, cu care prezenta investiţie ar cauza impact

cumulativ semnificativ.

67

6. Măsuri propuse de diminuare a impactului

6.1. Măsuri propuse pentru faza de construcţie a proiectului

Lucrările de construcţii se vor efectua doar după 30 iunie, după sfârşitul

sezonului de reproducere pentru majoritatea animalelor.

Nu vor fi efectuate defrişări în zonele adiacente amplasamentului.

În timpul lucrărilor de demolare şi construcţie nu se vor depozita deşeuri pe

terenurile învecinate.

Deşeurile, materialele şi aparatele de construcţii vor fi depozitate temporar în

interiorul limitelor suprafeţei amplasamentului.

Utilajele şi aparatele de construcţii nu vor fi spălate în apele din zonă, apele uzate

din timpul construcţiei se vor colecta în bazine vidanjabile.

Se va evita poluarea accidentală sau intenţionată a apelor şi a solului cu materiale

periculoase (combustibil, uleiuri, vopsea etc.).

Reparaţiile utilajelor şi a mijloacelor de transport se vor efectua doar în interiorul

incintelor specializate legale.

Se va evita afectarea de către infrastructura temporară a habitatelor naturale şi

semi-naturale din incinta SPA-ului şi SCI-ului.

6.2. Măsuri propuse pentru faza de operare a proiectului

Nu se vor evacua ape uzate în apele din zonă.

Nu se vor introduce în zonă specii alohtone (Rudbeckia laciniata, Helianthus

tuberosus), precum nu se vor planta nici arbori sau arbuşti cu caracter invaziv

(Robinia pseudo-acacia, Ailanthus altissima, Amorpha fruticosa). Totodată se

recomandă monitorizarea zonelor în privinţa răspândirii speciilor alohtone deja

prezente în zonă (Ambrosia artemisiifolia, Erigeron canadensis, Echinocystis

lobata, Asclepias syriaca), şi în cazul răspândirii explozive ale acestora se va

consulta un biolog specialist.

Zgomotul produs de funcţionarea construcţiilor trebuie redusă la minim: nu se va

asculta muzică la volum ridicat, nu vor fi folosite aparate zgomotoase, etc.

Nu se va arunca gunoaie în zonele din apropierea amplasamentului.

Habitatele naturale şi semi-naturale, animalele din zonă nu vor fi deranjate, nu se

vor efectua tăieri de arbuşti sau arbori.

68

7. Monitorizare

O dată pe an (preferabil în luna mai) se va evalua starea faunei şi florei de pe

amplasament şi din vecinătatea acestuia. Această evaluare va fi făcută de experţi biologi

cu folosirea metodologiei prezentei studii, iar costurile monitorizării vor fi suportate de

către beneficiar.

În cazul detectării vreunui impact semnificativ cauzat de investiţia propusă, se vor

lua măsurile recomandate de experţii biologi. Cea mai probabilă natură a acestui impact

negativ este răspândirea semnificativă a speciilor alohtone invazive mai sus menţionate, a

căror eliminare va necesita intervenţia unor specialişti biologi, iar costurile măsurilor va

fi suportat tot de beneficiar.

8. Concluzii

Investiţia planificată este de dimensiuni mici, se va realiza pe o suprafaţă cu

puternic impact antropic. Flora amplasamentul prezintă urmele acestui impact antropic:

prezenţa semnificativă a speciilor ruderale şi nitrofile, lipsa habitatelor şi speciilor de

plante de interes comunitar. Diversitatea faunei de pe amplasament şi din apropierea

acestuia este relativ scăzută.

În zona proiectului au fost identificate două specii de păsări Natura2000: o

pereche de sfrâncioc roşiatic (Lanius collurio), care cuibăreşte pe amplasament – nu

anticipăm dispariţia, ci doar mutarea acestei perechi în habitatele adecvate învecinate. Un

exemplar de fâsă de câmp (Anthus campestris) în apropierea amplasamentului. Realizarea

investiţiei nu va avea impact negativ semnificativ asupra populaţiei locale a acestor specii

(motivare în studiu).

Au fost identificate pe amplasament găuri de hârciog (Cricetus cricetus).

figurează pe anexa IV a Directivei Habitate, însă populaţiile din Ungaria constituie

excepţii de sub această protecţie. Hârciogul nu este specie de desemnare a SCI „Câmpia

Careiului”, iar exemplarele prezente în perimetrul amplasamentului se consideră parte al

acestor populaţii.

Luând în considerare suprafaţa mică a amplasamentului (0,00337% din suprafaţa

SPA-ului şi 0,0055% din suprafaţa SCI-ului) şi impacturile minore prezentate în acest

studiu, considerăm că construirea şi funcţionarea fabricii de peleţi nu va afecta

semnificativ integritatea siturilor, habitatele şi populaţiile speciilor de floră şi faună din

SPA „Câmpia Nirului – Valea Ierului” respectiv din SCI „Câmpia Careiului”.

Havadtői Krisztina SC Eco-Logic Consulting SRL

Miholcsa Tamás 29.10.2012

Ölvedi Szilárd Târgu Mureş

69

Bibliografie

Ciocârlan, V. (2000): Flora ilustrată a României, Ed. Ceres, Bucureşti, Romania.

Doniţă, N. et al. (2005), Habitatele din România, Ed. Tehnică Silvică, Bucureşti

Gafta, D., Mountford, J. O. (2008). Manual de interpretare a habitatelor Natura 2000 din

România, Ed. Risoprint, Cluj-Napoca

Kuszálik M., Kuszálik P. (1984). Fák és cserjék, Ed. Kriterion, Bucureşti

http://www.terra.hu/haznov/htm/latidx.html

http://www.termeszetvedelem.hu/_user/downloads/n2k_jelentes/PDF_adatlap_es_terkep_

fajonkent/Odontopodisma_rubripes.pdf

http://e-ecodb.bas.bg/rdb/en/vol1/Elecarni.html

http://www.termeszetvedelem.hu/_user/downloads/fajmegorzesi%20tervek/aldrovanda_k

esz.pdf

http://florakonf.szie.hu/hu/node/78

http://www.terra.hu/haznov/htm/latidx.html

http://www.termeszetvedelem.hu/_user/downloads/n2k_jelentes/PDF_adatlap_es_terkep_fajonkent/Odontopodisma_rubripes.pdf

http://www.termeszetvedelem.hu/_user/downloads/n2k_jelentes/PDF_adatlap_es_terkep_fajonkent/Odontopodisma_rubripes.pdf

http://e-ecodb.bas.bg/rdb/en/vol1/Elecarni.html

http://www.termeszetvedelem.hu/_user/downloads/fajmegorzesi%20tervek/aldrovanda_kesz.pdf

http://www.termeszetvedelem.hu/_user/downloads/fajmegorzesi%20tervek/aldrovanda_kesz.pdf

http://florakonf.szie.hu/hu/node/78

70

ANEXE

Lista speciilor de plante găsite în perimetrul amplasamentului

Specii găsite în primetrul

amplasamentului Observaţii

Achillea millefolium comun

Aegopodium podagraria comun

Agrostis stolonifera comun

Alisma plantago-aquatica ocazional

Allium sp.

Althaea officinalis comun

Ambrosia artemisiifolia alohton

Anchusa officinalis comun

Arctium lappa ruderal

Arrhenatherum elatius comun

Artemisia nigra ruderal

Asclepias syriaca alohton

Ballota nigra ruderal

Berteroa incana ruderal

Calamagrostis epigeios comun

Cannabis ruderalis ruderal

Carex leporina comun

Centaurea micranthos comun

Chenopodium album ruderal

Cichorium intybus ruderal

Cirsium arvense ruderal

Cirsium vulgare ruderal

Consolida regalis ruderal

Coroilla varia comun

Daucus carota comun

Digitaria sanguinea comun

Echinocystis lobata alohton

Equisetum arvense comun

Erigeron canadensis alohton

Erodium cicutaria comun

Eryngium campestre comun

Euphorbia cyparissias comun

Festuca rupicola comun

Galium verum comun

Holchus lanatus comun

Jasione montana rar

Juncus effusus comun

Lactuca serriola ruderal

Lotus corniculatus comun

Lycopus europaeus ocazional

Lythrum salicaria comun

Matricaria chamomilla comun

Medicago falcata comun

Mentha longifolia comun

Oenothera sp. alohton

Ononis arvensis comun

Onopordum acanthium ruderal

Pastinaca sativa ruderal

Petroraghia prolifera comun

Phleum pratense comun

Pimpinella saxifraga comun

Plantago lanceolata comun

Plantago major comun

Populus alba ocazional

Populus nigra ocazional

Potentilla anserina ruderal

Potentilla cinerea comun

Pyrus pyraster ocazional

Ranunculus acris comun

Rhamnus catharcticus ocazional

Robinia pseudo-acacia alohton

Rumex acetosella comun

Salix alba ocazional

Salix capraea ocazional

Scorzonera hispanica comun

Scrophularia nodosa comun

Stenactis annua alohton

Sysimbrium sophia comun

Tanacetum vulgare comun

Tragopogon orientale comun

71

Trifolium arvense comun

Trifolium repens ruderal

Typha latifolia ocazional

Urtica dioica ruderal

Valeriana officinalis comun

Verbascum nigrum comun

Xanthium strumarium alohton

Imagini despre locaţia amplasamentului

evaluare adecvatĂapmsm-old.anpm.ro/files/apm satu mare/anunturi etapa de...aria de protecţie...

Documents