ANUL VIII, NUMĂRUL 7 (89), IULIE 1997 - LEI 2500 Revistă de culturăeditată cu sprijinul

Editurii "Cogito"şi al

FUNDAŢIEI SOROSPENTRU O SOCIETATE

DESCHISĂ

Apare la Oradea

PUBLICAŢIE INDEPENDENTĂ, DE OPINIE Şl INFORMARE CULTURALĂ

Director onorific: GEORGE ASTALOŞ

Q>

ilie CONSTANTINLa memoire d'ailleurs

Desormais, pris en chasse parmoi-meme,

que demeure-t-il de moi?Peut-etre un nomviolemment sorti de la bouche

des siens.

Mon lot aura-t-il donc etede mendier inapercu la gloirede ce bycher vacillant de fumeesqui est la memoire d'ailleurs?

Un poet cu mâhnireDe mine însumi hăituit, eu nu sunt

decâtun poet cu mâhnireieşit din gura alor săi prin violenţă.

Să-mi fi fost oare dat a cerşi,neluat în seamă, trecătoarea slavăa acestui rug şovăind sub fumcare e memoria din străini?

(1975)

In acest număr semnează:

Miron Kiropol, Cassian Măria Spiridon, loan Ţepelea, Liviu Borcea, Florentin Palaghia,Viorel Mureşan, Grigore Scarlat, Nae Antonescu, Alexandru Sfârlea, Robert Şerban,

Eîisabeta Pop, Onavia Pellea, Carmen Mihai, Octavian Blaga, Alexandru Pintescu, ş.a.

UNU Anul VIII, nr. 7 (89), iulie 1997

Miron Kiropol

Ruinele (II). aceste vremi, în cari mai latoate ne-am prilejit singuri."

MIRON COSTIN

Mi-am aşezat în faţa ochilor, pe masa neagră ce ocupă o bună partedin odaie, capul tăiat al cronicarului. Mă priveşte ca de obicei cu blândeţedar şi cu oarecare dojana. Are şi de ce. Răsfoindu-mi hârţoagele adunateîn vraf prin colţuri unde umblă „şoarecii furiş", am dat, printre multealtele, peste o traducere în franceză a unor versuri din „Viaţa lumii". Iată-le:

Les jours passent telles des ombres d'ete,Les temps se perdent aux roues abandonnees.Tout fuit comme tenebre et aucune porteNe se hausse. Toute chose du monde s'eboule.Pareil â l'eau qui n'arrete jamais sa crueAinsi le cours du monde ne se repose plus.Fumee et ombre, songe et illusion,Entierement abîme, ecume de mer, nuage,Chacun a nom de mourant. (...)Le firmament,

• Divine hatisse, lui-meme a une finEt nous, Soleil et LuneN'aurez pas des guirlandes. (...)O etoiles adroites, ornements du ciel,Vous attendent les trompettes epouvantables.Tu grimaceras dans le feu, terre avec ton eau,Rien ne reste lieu, d'eternite, tout passeComme eu ecume, arrache de sa place.Toi, pere de tous, Seigneur et roiSeul tu accables Ies innombrables temps (...)Et nous marchons apres la face trompeuse du monde (...)Araignees sont nos ans et nos jours.

Şi acum, fără să-mi arunc ochii pe textul românesc voi încerca, dinsimplă vrajă estetică, să retranspun acest fragment de citadelă în româneşte.Nu am încotro, am rămas cu vicii vechi, de om ce nu ştie să facă altcevaîn viaţă în afara amestecării cuvintelor:

Trec zilele ca umbrele de vară,Vremuri pierind roată se-abandonară.Totul fuge ca beznă. Nici o poartăNu se înalţă. Orice lucrare-a lumilor e spartăCa apa-n creştere neoprită vreodată.Aşa curgerea lumii odihnei nu e datăFum şi umbră, vis şi închipuireîn întregime abis, nor, spumă a mării,Oricine are nume de muritor (...)Firmamentul,

Divină clădire, şi el are un sfîrşit.Şi voi, soare şi lună,Nu veţi avea ghirlande (...)Voi, stele iscusite, podoabe ale cerului,Vă aşteaptă groaznicele surle.în foc te vei schimonosi, pământule cu apa ta,Nimic nu rămâne loc de veşnicie, totulTrece ca în spumă smuls din alcătuirea-i.Tu, părinte al tuturor, Doamne şi rege,Doar tu covârşeşti nenumărarea vremii (...)Şi mergem după faţa înşelătoare a lumii (...)Păianjeni sunt anii şi zilele noastre.

Dar să nu uităm originalul ce va trebui într-o bună zi să facă partedin paginile antologice ale poeziei noastre:

Trec zilele ca umbra, ca umbra de vară;Cele ce trec nu mai vin, nici să se-ntoarcă iară.Trece veacul desfrînatu, trec anii cu roată,Fug vremile ca umbră şi nici o poartăA le opri nu poate. Trec toate prăvăliteLucrurile lumii şi mai mult cumplite.Şi ca apa în cursul său cum nu se opreşteAşa cursul al lumii nu să conteneşteCe nu petrece lumea şi-n ce nu-i cădere?Fum şi umbră suntu toate, visuri şi părere.Spuma mării şi nor suptu cer trecătoriuCe e în lume să nu aibă nume muritoriu? (...)Ceriul faptu de Dumnezeu cu putere mare,Minunata zidire şi el fârşit are,Şi voi, lumini de aur, soarile şi luna,întuneca-veţi lumini, veţi da gios cununa.Voi, stele iscusite, ceriului podoba,Vă aşteaptă groaznică trîmbiţa şi doba.în foc te vei schimonosi peminte cu apa. (...)Nu-i nimica să stea în veci, toate trece lumea,Toate-s nestătătoare, toate-s nişte spume.Tu, părinte al tuturor, Doamne şi împărate,Singur numai covîrşeşti vremi nemăsurate. (...)Umblăm după a lumii înşelătoare faţă. (...)Painjini sîntu anii şi zilele noastre.

Şi cum să nu transcriu, din nou pentru încântarea cititorului, altcrâmpei din acelaşi poem, parcă rupt din Ecleziast. Pentru moment nuîndrăznesc să-1 pun în franţuzeşte. Poate altădată, dacă nu vor veni pestemine alte poveri ale scriiturii: „Multe mai avem să facem într-o sărmanăviaţă de om, nu-i aşa, sfinte învăţatule!" mă adresez capului sângerândîncă al cronicarului, în această clipă de crepuscul, singur cuc, numai cumasa neagră lângă „Viaţa lumii", dar şi bucuros pentru sărbătoreascaveste a versurilor:

Unde-s ai lumii împăraţi, unde ieste Xerxes,Alixandru Machidon, unde-i Artaxers,Avgust, Pompeiu şi Chesar? Ei au luat lume,Pre toţi i-au stinsu cu vremea, ca pre nişte spume.Fost-au Ţiros împărat, vestit cu războaie,Cu avere peste toţi. Şi multă nevoieAu tras hîndii şi tătarii şi Asia toată.Caută la ce l-au adus înşelătoarea roată:Prinsu-1-au o fămee, i-au pus capul în sînge..„Satură-te de moarte, Ţiros, şi te stinge.De vărsarea sîngelui, o, oame înfocate,Că de vrăjmăşia ta nici Ganghes poateCursul său să-1 păzească."

Chartres, 24 iunie, 1997

Cărţi noi la Editura LIBRA

Reniyi Munteanu

i r i t

•

. t M < '-

:;liiSillllf t i f l l iiiiSilI';'S 1

p• F. sinilor

-s/

Anul VIII, nr. 7 (89), iulie 1997 UNU

Viorel Mureşan

RameleNordului

(poeme)

Plajafăceam plajă sub un soare de scândurădată cu lacascultam cum se chinuie vântulprin crăpăturile lui

ce-a mai fost nu şftiucăci m-au lăsatla vatră

Haiku

stol de fluturi pe iazpietre bătrânul sprijinit în baston

am visat-o pemama trăind: culegeaurzică moartă

TOP UNU1. Căderea spre zenit, de Ilie Constantin, editura Cartea

Românească, 1995.2. Sentimentul românesc al urii de sine, de Luca Piţu,

Editura Institutului European, 1997.3. Ruinele poemului, de Liviu Ioan Stoiciu, Editura

Pontica, 1997.4. Le regard ajuste, de Yves Broussard, Editions des

Moires, 1997.5. Poetica postmodemismului, de Liviu Petrescu, Editura

Paralela '45, 1997.In alcătuirea acestui TOP.au fost avute în vedere doar cărţile

de critică şi eseuri primite la redacţie!

Cărţi primite la redacţie:1. Chipul din oglindă, de Al. Florin Ţene, Editura Fundaţiei Culturale „Ion

D. Sârbu", 1997.2. Septentrion, antologie de poezie (prefaţă şi prezentări de Valerian Ţopa,

Editura Geea, 1995.3. Vietăţi şi femei, de Ioana Drăgan, în col. Biblioteca Bucureşti, As. Scriitorilor

Bucureşti şi Edit. Cartea Românească, 1997.4. Umbra lui Ulise, de Takashi Arima (prefaţă, traducere şi note) de Ion

Cristofor, Editura Mesagerul, 1997.5. Noi, fiii melcului, de Cristina Cîrstea, Editura Panteon, 1997.6. Artele viscerale, de Marcel Moreau, Editura Libra, 1997.7. Cristo versus Arizona, de Camilo Jose Cela (traducere de Ana Vădeanu),

Editura Libra, 1997.8. Frînturi de cultură bucovineană, de Liviu Papuc, Editura Safir, 1997.9. Ning spicele tăciune, de Lazăr Avram, Editura Universal Cartfil, 1997.

10. Trezirea la nemurire, de Cristian Tămaş, Editura Ars Longa, 1997.11. Satrapia, de Radu Florescu, Editura Timpul, 1995.12. Camera liturgică, de Radu Florescu, Editura Acţiunea, 1992.13. în aplauzele uitării/Negii applausi dell'oblio, de George Bocşa, Editura

Cartea Românescă (versiune italiană şi prefaţă de Geo Vasile), 1997.14. Taină egipteană, de Iulia Cibişescu, Editura Cogito, 1997.15. Tărâmul copilăriei/Territoire de l'enfance, de Saint-John Kauss, Editura

Humanitas/Libra, 1997.16. Poetica postmodemismului, de Liviu Petrescu, Editura Paralela 45, 1996.17. Legea românească - ortodoxia - temelia spirituală a fiinţei noastre etnice,

de Titus L. Roşu, Edit. Abaddaba, 1997.18. Le regard ajuste, de Yves Broussard, Edition des Moires, 1997.19. Mistica renană, de Alain de Libera, Editura Amarcord, 1997.20. Viaţa publică, de Nicolae Sava, Editura Panteon, 1995.21. Jurnal de cărţi, voi. 5 şi 6, de Romul Munteanu, Editura Libra, 199622. Moartea lui Levi, de Dinu Zarifopol, Editura Amarcord, 1997.23. Din preaiubire, de Ioan Iancu, Editura Helicon, 1997.24. Zodia nopţii, de Cassian Măria Spiridon, Editura Cartea Românească,

1994.25. Paradoxul monoteismului, de Henry Corbin, (Traducere de Janina Ianoşi),

Biblioteca Apostrof, 1997.26. Ruinele poemului, de Liviu Ioan Stoiciu, Editura Pontica, 1997.27. Căderea spre zenit, de Ilie Constantin, Editura Cartea Românească, 1995.28. Regina străzii, de Gabriela Melinescu, Editura Univers, col. ITHACA,

Scriitori români din exil, 1997 (traducere Diana Alexandru, prefaţă: DanCristea)

29. Statomicie/Persistance, de Sylvain Riviere, Edit. Humanitas/Libra, 1994.30. Ora unsprezece, de Gheorghe Porumbreanu, Biblioteca Revistei Familia,

1997.31. Sentimentul românesc al urii de sine, de Luca Piţu, Edit. Institutului

European (ediţia a Ii-a), 1997.

Cărţi noi la editura HELICON

LLCIAN W -

OEDISPEPAF.Î

J

SSOARTE

H0RIAZIL1ERU

MUZEULC S 3 S T E I

ORBITAMELANCOLIEI

PSDCE.SfUN!DE PĂPUŞI

- 3

UNU Anul VIII, nr. 7 (89), iulie 1997

Cassian Măria Spiridon

Un paşte ortodox la Marsilia (I)Deşi, conform invitaţiei, ar fi trebuit să fim la Marsilia în 27

aprilie a.a, din motive lesne de înţeles am cerut prietenilor noştride la revista SUD: Jean Poncet şi Yves Brussard, să sosim ceva maidevreme. N-am fi vrut să ne prindă Pastele pe autostrada Paris-Marsilia. Aşa că miercuri, în săptămâna patimilor, la ora 6,00,conform înţelegerii, Valeriu Stancu şi soţia sa Măria se aflau cumotorul pornit la intrarea în Centrul Cultural Român de la Paris,unde eu cu loan Ţepelea am fost găzduiţi de prietenul nostruHoria Bădescu. După o mică întârziere care a tensionat un picatmosfera, am pornit către autostrada care leagă capitala Franţeide Marsilia. Astfel, în nici opt ore, pe o vreme splendidă şi untraseu minunat, am străbătut cei circa opt sute de kilometri cedespart cele două localităţi, cu mici pauze nu lipsite de farmec. Cucât ne apropiam de capitala ţinutului Provence, neliniştea noastrăcreştea mânată de dorinţafiecăruia dintre noi de a vedeaprimul Marsilia.

După orele 16,00 amintrat în oraş uşor dezamăgiţide diferenţa faţă de Paris.Construită pe terase, în stâncace creşte direct din mare,Marsilia este o adevăratăbijuterie arhitectonică.

Chemat telefonic, Jean,în scurt timp, după pupăturişi îmbrăţişări, ne-a preluat dinzona gării, unde parcasemmaşina. în prima etapă ne-amcazat la Hotelul Citadinesamplasat în chiar zonacentrală, cu un excelentconfort dar şi preţuri pemăsură. Eu şi loan Ţepelea am

preluat un apartament la etajul III, iar familia Stancu la etajul V.In hotel mai erau cazaţi actori şi regizori de la Teatrul „L. S.Bulandra" din Bucureşti şi ei prezenţi la Marsilia, dar sosiţi cudouă săptămâni înaintea noastră în cadrul manifestărilor „Avrilroumain" - majoritatea desfăşurate la teatrul „Tursky" unul dincele mai importante din zonă. Ni s-a îngăduit circa o oră pentrua ne refrişa după o zi de drum, după care Jean, buna noastrăgazdă; care între timp luase legătura cu Yves, a revenit.

In aceeaşi formaţie, dar în maşina lui Jean şi, se înţelege, cuel la volan, am început aventura străbaterii Marsiliei pe nişte străzide neimaginat în România. Extrem de înguste (n-ai crede că încapeun autoturism şi, cu toate astea, se circulă în ambele sensuri) şiîntortocheate conform reliefului cât se poate de accidentat şineuniform. Am trecut prin portul vechi, situat foarte aproape de

hotelul nostru, pe lângăvestigii romane, pe lângăvechea cazarmă, după care aînceput adevărata aventurăautomobilistică, pe traseulcătre terasa lui Jean Poncet.Apartamentul lui Jean estecocoţat la câteva sute de metrialtitudine, dar foarte aproapede mare, are trei nivele plus oterasă cu o panoramă greu deimaginat. Este prins între alte \apartamente asemănătoare, iar]sub el imediat, în terasă]coboară spre mare şi altelocuinţe fixate în stâncă înmod asemănător.

Primul nostru popas;marseilez a fost în aparta-|mentul lui Jean.

Ioana Felicia Onu FAPTE SI IDEI• Şedinţa anuală a Societăţii oamenilor de Ştiinţă şi a Scriitorilor din Bihor,

care a avut loc în ziua de 20 iunie, a marcat şi împlinirea a 5 ani de la constituireaacesteia. A fost, deci, prilejul unui bilanţ general în cadrul bilanţului anual. Apreciereacuprinsă în sintagma că „S.O.S.S. din Bihor nu este altceva decât o forţă culturală",care s-a remarcat, printre altele, prin organizarea a numeroase manifestări de interesnaţional şi internaţional - Saloane de carte, întâlniri ale reprezentanţilor revistelor

de cultură din partea de nord şi nord-vest a ţării,editarea, in colaborare cu Universitatea din Oradea,

"*•" " " " * • > a revistelor Aurora (de literatură) şi Aletheia (de, j f t , :,, ştiinţă şi dialog interdisciplinar) ş.m.a. - reprezintă,

credem, nota şi spiritul bilanţului celor cinci ani de- . ' activitate. Noul preşedinte al S.O.S.S. din Bihor este

scriitorul şi universitarul Valentin Chifor, iar director:••• '• executiv poetul şi editorul loan Ţepelea. Secţiunea

^_ . „ ^ ^ literatură îl are în frunte pe criticul Ion Simuţ\ : ;: : 1' •{; •'-'' ji (ajutat de un colectiv din care mai fac parte Mironi : : ; Blaga, loan Moldovan, Mircea Benţea, Dumitru

C -: \ Chirilă, Traian Ştef, Nicolae Brânda), în timp ce| i ,-. . . . ,, | la Secţiunea de Ştiinţă noul preşedinte este

, „—-_j universitarul Gheorghe Măhăra (ajutat de Liviut«««i.itu« Borcea, Decebal Colceriu, Constantin Mălinaş,

Măria Vulişici-Alexandrescu, Ştefan Keskemety şi Barbu Ştefănescu). în Consiliuldirector al S.O.S.S., alături de preşedinte, vicepreşedinţi şi director executiv -nominalizările pe aceste funcţii fiind deja menţionate -, mai sunt cuprinşi: loanDerşidan (secretar), Paul Magheru, Minai Drecin, Alexandru Pop, Viorel Faur,Gavril Cornuţiu, Petru Mihancea şi Tiberiu Wesseleny. Un element de noutate îlreprezintă compartimentul de relaţii internaţionale. în Consiliul director alS.O.S.S. din Bihor, alături de preşedinte, vicepreşedinţi şi director executiv - dejanominalizaţi - mai sunt cuprinşi loan Derşidan (secretar), Paul Magheru, MihaiDrecin, Al. Pop, Viorel Faur, Gavril Cornuţiu, Petru Mihancea şi TiberiuWeselleny. Un element de noutate îl reprezintă compartimentul de relaţiiinternaţionale, care va funcţiona în cadrul secretariatului S.O.S.S., compartimentde care va răspunde Rodica Bogdan. Printre măsurile stabilite cu această ocazie,trebuiesc menţionate modificările la statut, în sensul unei deschideri mai evidentea activităţii către o sferă de interes naţional şi internaţional, dar şi introducereaunei noi responsabilităţi - la vârf -, aceea de preşedinte de onoare al S.O.S.S. dinBihor. Pentru importanta funcţie, la propunerea rectorului Universităţii din Oradea,Teodor Maghiar, a fost ales Acad. Prof. Gabriel Ţepelea, strălucit fiu al Bihorului(parlamentar prim-vicepreşedinte al Partidului Naţional Ţărănesc Creştin Democratşi Vicepreşedinte al Uniunii Europene Creştin Democrate).

• Festivalul Internaţional de Poezie de la Oradea, care se va desfăşura între 4şi 7 septembrie a.c, va avea ca temă POEZIA MILENIULUI TREI. Printre cei careS

(continuare în pag. 5)_

Anul VIII, nr. 7 (89), iulie 1997 UNU

Ioan Ţepelea

Literatura - un fenomenevolutiv

Un important şi original punct de vedere în ce priveşte fenomenulliterar al postmodernismului - descifrat, în plan temporal, începând cu anii70, ne oferă domnul Liviu Petrescu în cartea sa Poetica postmodemismului,Editura Paralela '45, 1996. Spre deosebire de alte opinii critice axate tot petema postmodemismului (vezi Monica Spiridon, în Apărarea şi ilustrareacriticii, Editura Didactică şi Pedagogică, col. Akademos, 1996, şi îndeosebi,analiza lui Ilie Gyurcsik din revista „Orizont" nr. 6/1997, cu titlul Eseuri înparadigma „postmodernităţii"), Liviu Petrescu ne propune o primăsistematizare a dezbaterilor pe tema în cauză, plecând tocmai de la o primăîncercare în acest sens, datată 1992, Vârstele romanului (editura Eminescu),fireşte noua versiune „fiind substanţial refăcută" şi amplu actualizată, mai cuseamă sub raportul informaţiei.

Disociind între multe opinii şi interpretări sau luări de poziţii - „semneleunui declin al raţionalismului luminist", adică pur şi simplu o „decadenţăculturală", la Irving Howe sau Harry Levin; „un proces de evoluţie", apariţiaunei „noi sensibilităţi", aflată în opoziţie cu „nevoia raţionalistă pentruconţinut, sens şi ordine", la Susan Sontag... mergându-se până la opinia căfenomenul postmodern ar putea fi caracterizat şi ca o „post-cultură" ale căreimerite ar consta tocmai în „abandonarea unor valori tradiţionale „sau în"abolirea distincţiei dintre arta înaltă şi cultura de masă (Leslie Fiedler) etc,Liviu Petrescu se încumetă, şi reuşeşte, a face ordine într-o problematică nudoar interesantă, ci de strictă necesitate pentru dezbaterile actuale. El introduceîn calcul o mare diversitate de păreri, printre care şi cea a lui Ihab Hassan,potrivit căreia cultura postmodernă s-ar dezvolta pe trei coordonate:anliformalismul, spiritul anarhic şi cel decorativ, Hassan indica, printre altele,şi trei moduri de înnoire artistică, care ar fi specifice pentru ultimul veac,adică: avangarda, modernismul şi postmodernismul.

în fine, cartea lui Liviu Petrescu, care are suficiente date de analizăliterară, îşi propune să asigure discursului un caracter cât mai unitar, dacă nuşi didactic (cum este de părere şi Ilie Gyurcsik)... Pentru Liviu Petrescu,literatura în general, nu poate fi gândită decât ca un fenomen evolutiv,legăturile cu „o cunoaştere de timp ştiinţific" - privită, deci, ca modalitatespecifică de cunoaştere - nefiind întâmplătoare. Spaţiul nu ne îngăduie săinsistăm. Discuţiile sunt însă deosebit de interesante. Ne mulţumim doar laa sublinia că prin demersul său autorul reuşeşte configurarea unor „structuride adâncime", „paradigme" sau „nuclee generative", prin care se dă măsuraexactă a interesului pe care-1 reprezintă cartea în discuţie. De la Argument, unfel de introducere (familiarizare) în tematică, la istoria fenomenului, cuaccentele de rigoare asupra postmodemismului (1. Epoca postmodernă şicondiţia pluralismului; O poetică a fragmentului; Contextualizarea discursuluiliterar; The New Historicism 2. Sfârşitul „mimesisului"; Literatura - întrememorie şi fabulaţie 3. Ontologia Neantului; Spre_o liteatură a „tăcerii" 4.„Moartea Autorului" 5. Noul umanism), şi până la In loc de încheiere, adicăla final, Liviu Petrescu pledează pentru recunoaşterea fenomenului literarpostmodern, ca o fază a evoluţiei acestuia, (o fază a cărei durată nu poate fi

deocamdată intuită, „ar fi deosebit de riscant"), privit nu „ca o simplă modă",ci ca o „epistemă."

Nimeni n-ar spune că Iulian Boldea este un debutant în critică.Pentru că nici nu este. Sau este prea cunoscut şi apreciat în excelentaformulă de critici de la revista „Vatra". Chiar dacă, iată, el este la primasa carte: Metamorfozele textului, Editura „Ardealul", 1996. Performanţelesale pe „câmpul de bătălie" - cum se exprima un cronicar (Convorbiriliterare, nr. 1/1997), - sunt demne de atenţie, încât, vorbim, - fiind vorbade o carte de critică - despre un adevărat eveniment editorial.

O selecţie riguroasă din ceea ce a publicat, credem, în decursul maimultor ani, însumând 130 de pagini, reprezintă textul cărţii cronicaruluitârgumureşan decis să ne ofere, printre altele, şi câteva din orientările înliteratura română de azi. Eleganţa discursului său critic, observată şi apreciatăşi de Mircea Zaciu (vezi textul de pe coperta 4), face ca paginile cărţii îndiscuţie să fie citite cu satisfacţie şi reală plăcere, neexistând şansa căderii înformal, neinteresant, plicticos etc.

Secţiunile cărţii, Textul poetic (cu referire la creaţia poeţilor ŞtefanAugustin Doinaş, Ion Horea, Ion Mureşan, Aurel Pantea, Liviu Ioan Stoiciu,Ioan Victor Pica, Andrei Zanca, Lucian Vasiliu, Emilian Galaicu Păun, PaulPretor, Eugeniu Nistor, Gheorghe Izbăşescu, Cassian Măria Spiridon, AndreiBodiu, Traian Ştef, George L. Nimigeanu, Dumitru Crudu, George Achim,Iustin Panta, Victor Sterom, Dora Pavel), Textul epic (cu referire la creaţiaprozatorilor Gheorghe Crăciun, Dumitru Ţepeneag, Mihai Sin, Sonia Larian,Marius Tupan, Viorel Marineasa, Răsvan Popescu, Doina Pologea) şi Textulcritic (cu referire la opera critică semnate de Mircea Zaciu, Lucian Raicu,Matei Călinescu, Nicolae Manolescu, Virgil Ierunca, Monica Lovinescu, PavelChihaia, Gheorghe Grigurcu, V. Fanache, Laurenţiu Ulici, Mircea Martin, IonPop, Mircea Muthu, Cornel Moraru, Ion Vartic, Radu G. Ţeposu), surprind,într-o ordonare deliberat şi inspirat propusă, linii esenţiale ale evoluţieiliteraturii noastre actuale.

Spre deosebire de alţi confraţi ai săi, tocmai pentru a putea suprindenotele esenţiale ale mişcării literare actuale, Iulian Boldea pune alături înanaliza sa critică, scriitori renumiţi şi unanim apreciaţi, cu scriitori despre acăror creaţie se ştie puţin sau foarte puţin, dar care în opinia sa reprezintă,fiecare în parte, o voce literară. ,J^iviu Ioan Stoiciu - scris el, de pildă estedincolo de orice îndoială unul dintre cei mai semnificativi poeţi de azi (...)care formulează obsesiile tematice, etice şi poetice ale generaţiei sale într-unlimbaj propriu, organic individualizat şi asumat", în timp ce Cassian MăriaSpiridon este perceput ca „un poet de mari disponibilităţi etice, cu o percepţiedramatică şi vizionară a realului" (este analizată una dintre cărţile de excepţieale poetului ieşean, Zodia Nopţii).

Neîndoielnic, Iulian Boldea a făcut şi prin această primă carte a sa(confirmat, mai bine zis!) dovada peremtorie a penei sale critice, autentice şi,de ce nu, demne de invidia confraţilor.

(continuare din pag. 4)

vor prezenta comunicări cu acest prilej figurează Jean Poncet (Franţa), HelenDorion (Canada), Basarab Nicolescu (Franţa), Marta Petrcu, Luca Piţu, ş.a.Concomitent cu Festivalul Internaţional de Poezie, se va desfăşura şi o nouăediţie a Salonului Internaţional de carte, la care sunt aşteptate, alături de edituriromâneşti, importante edituri din Belgia, Germania, Franţa, Canada, Japonia, Italia,Serbia, Cehia, Australia, Elveţia, Suedia, Ungaria etc. Oradea va deveni, timp depatru zile, o capitală internaţională a poeziei. De menţionat ca alături de S.O.S.S.dinBihor, gazda şi iniţiatoarea manifestării, şi-au asumat roluri organizatorice UniuneaScriitorilor din România, PEN Clubul Român şi PEN Clubul Internaţional,

Ministerul Culturii şi Casa Internaţională a Poezieidin Bruxelles.

• Cu sentimentul românesc al urii de sine. (Ediţiai .:• ••••• • * i a doua: revizuită, festivă şi agrementată cu un cuvânt

î«ş ; , ./ • • prefaţatoriu de Cornel Moraru), Luca Piţu, eseistul de' } excepţie al literaturii noastre actuale, face încă o probă: •".•. i \ a unicităţii şi farmecului scriiturii reale. „Adevărul e

:rYA ': X \ ~ scrie prefaţatorul - că ne raportăm la Luca Piţu ca; ' • : la o conştiinţă, ca Ia una din marile conştiinţe ale: • • • timpului nostru: nu doar ca la un mod de a scrie.

Şocul scriptural produs de textele sale conţine în sineun gest de revoltă şi de libertate (...) Dar este aproapeimposibil să inventariezi în ordine strictă ideile şi temelecărţii lui Luca Piţu (...) Ai impresia că în fiecare paginăautorul a mobilizat toate disciplinele filosofice şilingvistice, de la semantică la metafizică şi semiotica

literară..." Deci, stimaţi cititori, pe curând şi, evident, multmai pe larg despre cartea lui Luca Piţu, caracterizată de acelaşiprefaţator ca „un îndreptar de conştiinţă şi de moralitateexemplară a scrisului românesc, într-o perioadă încă tulbure,plină de tentaţii şi presiuni obscure, cărora puţini le mai rezistăpână la capăt".

• Ne-a sosit la redacţie un nou număr din revista ARGO(realizată la Bonn, de soţii Micaela şi Alexandru Lungu). Lafel de bine conceput ca şi cele anterioare, atât grafic cât şi înce priveşte conţinutul, noul ARGO (15) cuprinde poezii semnatede Andrei Zanca, Gabriela Melinescu, Dan Dănilă, MirceaZaciu (surprinzător, nu?), Miron Kiropol, Nicholas Catanoy,Leo Bordeianu, Alexandru Lungu, Alexandru Dohi, CrisulaŞtefănescu, Sorin Duca, Dinu Ianculescu, Bianca Marcovici,Luiza Carol, Andrei Burac, Angela Ghelber, Dan Voinescu,Mircea M. Pop, dar şi analize critice (Titu Popescu) la cărţisemnate de Cezar Ivănescu, Valeriu Stancu, Ioan Ţepelea, Constantin Cubleşanşi Ion Deaconescu. Revista este ilustrată remarcabil, cu grafică aparţinând lui Al.Lungu, Alexei Cobălneac, Dan Dănilă, Ioan Grecu, Noemi Pascal, BiancaMarcovici, Gabriela Melinescu, Alexandru Dohi, Ion Vlad Mircea, Sorin Duca,Ştefan Munteanu, Anatol Adam, Emil Săucan şi Lucia Zilberman. în acelaşinumăr George Astaloş povesteşte despre Hamlet în stilul Domniei Sale, care arela bază ARGOUL!

• Din Chartres, Miron Kiropol ne atenţionează că la rubrica Domniei Sale,Ruinele, din numărul anterior al Revistei UNU, s-au strecurat două greşeli astfel:

(continuare în pag. 6)

UNU Anul VIII, nr. 7 (89), iulie 1997

Al. Pintescu

Ion Pop sau de la fragment

la construcţie*Universitarul clujean Ion Pop, oscilează de o sumă de ani între critică

şi poezie, slujindu-le cu graţie „riguroasă" sau cu o rigoare plină de graţie demai bine de cinci lustri, aidoma lui Pasternak care se „zvârcolea între muzicăşi poezie" (după o expresie a lui Rilke). Ambele ipostaze reprezintă, în fapt, overitabilă coincidentia oppositorwn de natură a adeveri teoria lui N. Cusanus,dar şi pe aceea a lui Russell după care contrariile nu sunt contradictorii, cicomplementare.

în adevăr, în toate ipostazele sale, Ion Pop se manifestă ca un împătimitde poezie: fie că este vorba de poetul din Propuneri pentru o fântână, Biatamea cuminţenie, Gramatică târzie sau Soarele şi uitarea, de istoricul literardin Avangardismul poetic românesc, A scrie şi a fi. llarie Voronca şimetamorfozele poeziei, L. Blaga. Universul poetic, N. Stănescu sau măştilepoeziei, de teoreticianul literar din Jocul poeziei, de traducătorul unor textesemnificative din Starobinski, Poulet, Richard, de „reporterul" impenitent dinOre franceze, ori de tălmăcitorul din Reverdy, Laforgue, Bayo, în fine, depracticantul criticii curente beneficiind de vechi state de serviciu îndeosebi laSteaua (mai rar la Echino.x-ul căruia i-a fost mentor!).

Acestei ultime ipostazieri i se datorează câteva din recentele sale apariţii:Lecturi fragmentare, Recapitulări şi, mai ales, Pagini transparente. Regăsimunitatea demersului creativ al autorului fie că relevă „plăcerea lecturii" la R.Barthes, „modernitatea Evului de mijloc la Paul Zumthor, ipostaza de romanciera lui Eugen Ionesco, revolta unui spirit torturat ca G. Bataille, ori se aplicăunei pleiade de poeţi români relevând ritualul tradiţionalist la 0.Goga, retorismul blagian, „responsabilitatea confesiunii" la MarinPreda în „lecturile fragmentare", jocul ludic la Bacovia, ceremonialirică la Adrian Maniu, avangardismul „moderat" al lui Vinea, fiecă evocă raportul subtil dintre „meşteşug" şi „joc" la Arghezi,mythosul şi logosul blagian ori imaginismul lui Voronca înRecapitulări, în fine, „sinceritatea subversivă" a lui V. V.Martinescu, „treptele iniţierii" la N. Stănescu, „existenţa rituală"la I. Alexandru, „viziunile elegiace" ale lui M. Ciobanu,„revitalizarea livrescului" la Al. Cistelecan; I.P. se arată a fi beneficinfluenţat de „microlecturile" lui J.-P. Richard.

Faţă de critica universitară care a adus în campus-u\ criticun plus de metodă, un surplus de rigoare dar şi o deschiderespre structurile moderne ale teoriei critice (de la structuralism lametacritică, de la critica arhetipală la tematism), la I.P. se degajă,în plin periplu teoretic, pasiunea zicerii artiste, teoreticianul fiinddublat de un creator care, în focul demonstraţiei, nu pierde dinvedere formula sintetică, sigla retorică, fandarea impresionistă, formulareamemorabilă, armonia şi echilibrul frazării, calităţi unanim recunoscute aledemersului său critic (nu o dată relevate şi de noi, îndeosebi în articolelededicate în revista Poesis). Comentariul critic incită reacţii de adeziune sau,mai rar, de respingere din partea lectorului dar, oricare ar fi reacţia provocată(de obicei, involuntar, I.P. fiind o personalitate ce consună cu opera, având îngenere un „discurs amoros" cu aceasta), preopinenţii se vor arăta subjugaţi desubtilitatea argumentaţiei ca şi de rafinamentul limbajului critic, întotdeaunaadecvat obiectului.

Toate acestea, deoarece, înainte de toate, I.P. este un stilist având plăcereaindelebilă a zicerii artiste, memorabile chiar dacă, adesea, traducând „ideiprimite". De relevat, că această acut resimţită plăcere a textului (la origineacăreia stă propedeutica exigentului mentor echinoxist, ipostază, la rândul ei,contestată dacă nu chiar repudiată de o sumă de „emanaţi") nu este deturnatăde la asimilarea unor „ore franceze" petrecute pe malul... genevez al LaculuiLeman. De aceea, nu vor lipsi din textele sale critice nici metafora semnificativă,dacă nu „obsedantă", punerea în ecuaţie a operei sau creatorului prin detaliulpitoresc sau picant (adesea ironic sau măcar interogativ), chiar reluarea dinnecesităţi de demonstraţie a unor „locuri comune" ale criticii, criticulnedezavuând nici preceptele criticii impresioniste din a cărui arsenal nu ezită

ISili

a-şi înzestra argumentaţia. Incisivitatea, chiar benefica răutate îi lipseşte însă,dar ne consolăm cu faptul că viaţa literară nu este în suferinţă din aceastăpricină.

Nu decurge din cele de mai sus ipoteza lipsei spiritului scormonitor,iscoditor, chiar oţios pe alocuri, privirea penetrantă de natură a răsturnaperspectivele osificate, anchilozate. Impresia de decorativism, de ilustrativismsau chiar de impresionism în varianta sa rebarbativă provine din lipsa directeţeiatacurilor mai acide ale criticului adesea obnubilat de teoretician. Mai simplu:I.P. combate cu idei, iar nu cu oameni, deşi critica lui, în această modalitate„superioară" nu abdică de la legătura permanentă cu opera scriitorului comentat.Senzaţia pe care o ai este că, în atari momente,el este, aidoma lui Ţepeş, cruddin timiditate (vezi paginile despre Aurel Rău, Ion Horea, Ioan Alexandru,Victor Felea, Florenţa Albu, semnificative pentru evitarea formulelorencomiastice, dar şi a celor exprimând o categorică respingere).

în marea lor majoritate, comentariile depăşesc limitele unor recenzii „decasă", adicătelea comanditate, fără a fi cu adevărat nişte studii dense. Ele auvaloarea unor incipituri pentru construcţii ulterioare, ori a unor adiţionări laopinii deja avansate (vezi paginile despre V.V. Martinescu, Urmuz, Vinea, Naum,Şorobetea, ori cele despre „integraiismul" heteronimilor lui Pessoa). Verbul săuconsună la acelaşi diapazon cu poezia lui N. Stănescu, a Anei Blandiana, a luiM. Dinescu, a poeteselor în genere (Angela Marinescu, Daniela Crăsnaru, MarianaBojan) - fapt semnificativ, nu-i aşa? -, dar şi cu a congenerilor Florin Mugur,

Cezar Baltag, Mircea Ivănescu, Dan Laurenţiu, nefiind uitaţiconfraţii echinoxişti (Dinu Flămând, Aurel Şorobetea, VirgilMihaiu, Dan Damaschin, Emil Hurezeanu, Aurel Pantea, IoanMoldovan, Ion Cristofor, M. Petean, Viorel Mureşan, AndreiSofalvi-Zanca).

Rareori scriitura lui Ion Pop lasă să pătrundă prininterstiţiile ei semnele unei confraternităţi ce ar excedeobiectivitatea critică. Atunci când o face, tonul reverenţios estepigmentat cu remarci astuţioase dar pline de o benefică (şimotivată) admiraţie circulând pe alte canale decât cele obişnuite:astfel se va exprima despre remarcabilul critic G. Grigurcu, oridespre minunatul pictor Miron Kiropol în ipostaza de poeţi dealeasă sensibilitate (totuşi!). Radicalismul eticisl al unora (Caraion,Blandiana, Dinescu, Hurezeanu, Grigurcu) nu va obnubilajudecata evaluativă, nu o va deturna de la făgaşul ei, I.P. fiind Iun veritabil spirit echinoxisto-intelectualisto-elitist, dar va fiimpregnată pe pagină în maniera greu decelabilă a cerbului

ipostaziat pe manuscrisele emanând de la mînăstirea Peri.Fragmentarismului inerent al privirii critice, uşor recognoscibil în textele

ce au aparenţa unor cronici vii, având tuşul proaspăt apăsat pe pagină i sesustrag textele din prima secţiune, dedicată unor corifei avangardişti (Urmuz,Vinea, Martinescu, Pessoa) dar şi cele în care criticul revine asupra unorformulări anterioare (N. Stănescu, Blandiana, Adrian Popescu, Baltag, Ivănescu,Mugur, Vasile Igna), ori în acelea în care este vizată ipostaza ludică a creaţiei(Şorobetea, Mugur, Bojan, Daniela Crăsnaru, Virgil Mihaiu).

Criticul nu se lasă dominat de fragmentarismul asumat, are în vedere înpermanenţă imanenţa Operei, mergând în genere pe linia unei critici deidentificare practicată de un G. Poulet, edificator al unor veritabile„psihobiografii". Acest gen de critică îşi are ascendenţa, la noi, oricât ar păreade ciudat, în E. Lovinescu, dar şi în munca obscură şi benedictă a unuiPerpessicius, un model pentru modul în care adună fragmentele, cioburile,pietrele pentru viitoare şi impresionante (poate şi impresioniste) construcţii.Activitatea critică la zi, deci curentă are, pentru Ion Pop, credem noi, valoarede prospectare a pieţei cărţii", a mutaţiilor estetice, a intarsiaturii cu „comedialiteraturii" privită cu ironie, dar fără superioritate, cu luciditate, dar fără „dramă".Construcţia este, oricum, mai importantă decât partizanatul pasager.

1 îon Pop, Pagini transparente, Editura „Dacia", Ciuj-Napoca, 1997

(continuare din pag. 5)

rândul 1, cuvântul „târguit" se va citi tânguit, iar în pg. următoare, rândul 8,cuvântul „tată" se va citi ţară! Ne cerem scuze faţa de Dvs. cititorii, precum şi faţăde colaboratorul nostru, scriitorul Miron Kiropol!

• Revista Luceafărul, numărul 24 (323)/1997, ne oferă, sub semnătura lui GeoVasile, o cronică la cartea Urmuz, publicată recent de NicolaeBalotă la Editura Hestia din Timişoara (col. Clasicii Literaturiide avangardă), de fapt, „ediţia a 11-a, revăzută şi adăugită" amonografiei Urmuz. Reţinem însă, acum, doar textul ceprefaţează cronica: „La cei 72 de ani purtaţi cu nedisimulatădezinvoltură, prof. Nicolae Balotă ar fi trebuit să fie cel puţinpreşedintele Academiei Române. încoronare ce i s-ar fi cuvenitcu prisosinţă, nu numai pentru prodigioasa operă de istorieliterară, eseistică şi monografii, ci şi (dar mai ales) pentruextraordinara pildă de moralitate a vieţii". Nimic mai adevărat

şi nimic mai frumos spus în ceea ce-1 priveşte pe omul şi scriitorul Nicolae Balotă!• Rubrica FAŢĂ-N FAŢĂ din Vatra nr. 4/1997, îi propune pe Ştefan Borbely

(cu cea mai recentă apariţie a sa Xenograme, Editura Cogito, 1997} şi Ion Simuţ(caz interesant, o apariţie editorială tot îa Cogito, Confesiunile unui opinioman- dar şi Revizuiri, la editura „Dacia"). în opinia lui Ştefan Borbely, criticul IonSimuţ „e atât camaradul, cât şi adversarul perfect, sub aspect moral, exentenţialsau atitudinal", în timp ce pentru Simuţ, criticul şi eseistul Ştefan Borbely este un„Om de bibliotecă, de cercetare asiduă, îndelungată şi însingurată", pentru caresimte „o puternică afinitate cu multe din opiniile, atitudinile sale, cu modul de agândi literatura, actualitatea, politica...". La rubrica TRANSFOCATOR, din acelaşinumăr, cei doi sunt analizaţi de Cornel Moraru, Nicolae Oprea, Sanda Cardoş,Ruxandra Ivănescu (referiri la Ion Simuţ) şi, respectiv Ion Pop, Al Cistelecan(referiri la Ştefan Borbely), fiind avute în obiectiv şi alte cărţi care compun operade până acum a acestora. Experimentul de la Vatra, concretizat în rubricile amintite,se dovedeşte, cu fiecare nou număr, nu doar util, ci şi deosebit de relevant (mai alescă „selecţia" funcţionează la parametrii de exigenţă maximă)".

6

Anul VIII, nr. 7 (89), iulie 1997 UNU

La plaineRegarde la plaine - cet horizon continuece long repos de l'ecorce du monde:

la plaine est une initiation ă 1'infini.

Au milieu d'elle, le sang s'insurgecontre Ies etroites frontieres du corps.

Lâ-bas, ii n'est pas de vitesse,ii n'y a qu'une lente et paisiblerotation de l'horizon

vers le sommeil...

N'en sera-t-il pas de memequand tu contempleras, en Ies traversant,Ies plaines monotones des ciewc?

Complicitate „lirică" şi nunumai cu Ilie Constantin

5 poeme din volumul „Neguţătorul de săbii"în curs de apariţie, la editura Cogito.

Din copilărieEu singur sînt treaz şi fitilul care moare.Pe patul cel larg dorm umeri trudiţi şi picioare,pe sfori dorm cămăşi, spre ziuă aproape uscate,şi opt respiraţii se-ngînă cu vîntul cînd bate.

Ne cată nădejdea-n fereastra-nghetată: o vrabie.Şi-mi pare odaia o naltă şi zveltă corabie,cămăşile - pînze umflate - o poartă pe ape albastreîmpinse de vîntul cel lin al suflărilor noastre.

(1957)

De l'enfance

CîmpiaPriveşte cîmpia: aceastăzare continuată,acest repaos îndelung al scoarţei lumii.Cîmpia e o iniţiere-n infinit.în mijlocul ei, sîngelese zbate între hotarele trupului.Aici nu există vitezăe doar o rotire greoaiea zării spre somn.Oare nu tot astfel vei privitraversîndu-lemonotonele cîmpii ale cerului?

(1960)

Mourante, la meche enfume un Utoit dorment des epaules rompues, des pieds.Sur Ies cordes sechent des chemises.Nos respirations couvrent Ies râlesdu blizzard Iove sur la maison.

D'un bout d'aile, l'espoir-moineaufrâle la fenetre epaissie de givre,et la chambre se fait voilier:voiles gonflees, Ies chemises le portentsur Ies mers, poussees par nos souffles.

Ceaţă în pădureCa o uitare intră ceaţa în pădureori ca un plîns confuz pe frunze.Jur-imprejur, o umedă îmbrăţişare.Aceşti copaci, îmi pare, au uitatde păsările pătrunse-n umbra lor,

i-au vărăsit surprinzătoareleomizi trecute-n fluturi,şi vulpile ca nişte focuri subţiri,mereu neliniştite, nu le mai înfioară scoarţa.Stejarii, roşcate insule, mai stăruiesălbatici, abia iviţi din spume,pe cînd mesteceniivîslesc în alb, căci vîntul a uitatpînzele lor verzi desfăşurate-n ceaţă.

(1960)

7

UNU Anul VIII, nr. 7 (89), iulie 1997

Liviu HOMOROZEAN

HaikuPrivind la Ukioe, portretulE o abstracţie.Eternului frumos, ce-l cântă tot

poetul.

GreuGreu cade valul, malul îl sparge.Spuma cea albă, înspre larg l-atrage.

Greu creşte iarba, în deşert fără apă.Greu din speranţă, inima s-adapă.

Greu curge timpul, n 'aşteptarea seacă.Greu moare omul, până

sufletui-i scapă.

Dar mă bântuie un gând arzător,în neştire:

Că cel mai greu, e fără iubire.

Cântul-apeiIn umbra înmiresmată, apa susurăÎmbrăţişând piatra,într-o umbră inefabil de pură.

Flori de salcâm, se presărăîn continua trecere,

Intr-o aşteptare:Tot ce-i trecător, timpul să secere.

Atunci, peste veacuri, în albia secată,Pe fiecare stâncă,Sărutul apei, adâncă se arată.

Onavia PELLEA

PoemesNu-mi aduc aminte în care revistă am citit despre ceea ce se cheamă

Caietele de la Durau, cuvinte nu tocmai îmbucurătoare, ba chiarrăutăcioase (aparţinând, surprinzător, unor pretinse „autorităţi" înmaterie!). Era firesc să doresc a intra în posesia obiectului încriminat,pentru a putea avea şi o părere proprie.

Mi-a fost dat de curând să primesc cele trei numere apărute pânăîn prezent, din publicaţia literară purtând amintitul titlu, şi avându-i caredactori pe Adrian Alui Gheorghe, Gellu Dorian, Radu Florescu, DorinaPopa, Nicolae Sava, Cassian Măria Spiridon şi Liviu Ioan Stoiciu, deci,fiecare în parte, un nume în mişcarea literară actuală, motiv pentru carem-am hotărât să zăbovesc asupra conţinutului şi, fireşte, iniţiativei încauză.

în mod justificat, cred, trebuie să încep cu... motivarea iniţiativei!Mă ajută în acest sens Liviu Ioan Stoiciu, care în numărul 3/96 alCaietelor scrie negru pe alb: „Am plecat la drum cu această publicaţiedintr-o joacă, joacă serioasă, după câteva întâlniri la o cabană-minune«a UFET», picată nouă din cer la Durau, în preajma Ceahlăului energizant(aproximativ trimestrial venim aici cu familiile câteva zile, pe cheltuialanoastră, doar cazarea fiindu-ne asigurată gratuit; venim «să ne simţimbine la grămadă», să mai atenuăm stresul citadin orăşenesc). Fireşte,neputând scăpa nici la Durau de discernământ, de umor şi de sentimentulsupraponderal de libertate, ne-am trezit pe nepusă masă că avem chefsă ne depăşim condiţia şi pe aici tot prin scris (noi neştiind «să nedistrăm cu folos» în alt mod), şi că merită să încercăm să ne«programăm», la derută, pe seama unei noi publicaţii «care să fie nu maia noastră, de circuit închis», experimental (să vedem ce iese); să nereprogramăm «nevoia de transcedere», mai exact, bolnavi cum suntemde raţiune şi de imaginaţie..."

Ei bine, dacă aşa stau lucrurile, putem conchide şi noi, în deplinconsens cu Liviu Ioan Stoiciu, că publicaţia-carte Caietele de la Duraunu este decât „o mărturie de dragoste" a redactorilor, a celor ce-orealizează, pentru poezie, dar şi pentru frumosul natural al zonei în careeste plasată staţiunea balneo-climatericăDurau.

Cât priveşte conţinutul, lucrurilestau mult mai simplu: fiecare dintresemnatari având şi propria carte devizită, este de presupus că ştachetavalorică a scrierii sale este una şi aceeaşişi în Caiete dar şi în rubricile dinConvorbiri literare, Caiete botoşenene,Zburătorul, Unu, Luceafărul, Cronicaetc. Prin urmare, din capul locului,dispare orice semn de întrebare despreutilitatea unei asemenea iniţiative, încâtdiscuţiile pe o asemenea temă devinsuperflue.

Cât despre frumoasele şi ineditelepoeme din Caiete, ce să mai spunem,decât, FELICITĂRI!

i • 1 ,U :.,

. ELADUB !pufai

uetatulwifc '98

8

Anul VIII, nr. 7 (89), iulie 1997 UNU

Elisabeta POP

Teatrul de Stat Oradea - secţiaromână, la sfârşit de stagiuneîn numerele trecute ale revistei am încercat, fie o succintă analiză a

spectacolelor de pe afiş, fie o sinteză a muncii artistice pe o anume perioadă,întrebată, mai în glumă, mai în serios, de către un bun amic din lumea teatralădespre ce anume reviriment vorbeam, despre ce reîntoarcere la normalitate,sau, mai bine zis despre ce normalitate poate fi vorba în legătură cu secţiaromână, am răspuns, cu bună credinţă, că, în principal aceasta se referea laprezentarea promptă a premierelor la datele anunţate, la respectarea cu stricteţea titlurilor anunţate, la un număr rezonabil de reprezentaţii cu fiecare premieră,la sălile evident mai pline, deci o mai mare grijă pentru public, la turnee,festivaluri etc. De fapt, dacă suntem cinstiţi, trebuie să recunoaştem că şi noi,ca toţi românii, suntem tentaţi să operăm cu termeni de comparaţie foarteapreciaţi, în timp, cu alte cuvinte, să observăm ca un merit, că se face, ceeace s-ar subînţelege că trebuie făcut şi care nu s-a făcut, o vreme, dintr-oneglijenţă pe care, iată, n-a amendat-o niciodată nimeni, ba unii nici măcar n-au catadixit s-o consemneze ca un fapt de anormalitate.

Fiindcă nu mi se pare normal să ne tot uităm la noi cei de ieri, ci maidegrabă să tragem cu ochiul peste gardul înalt al unor vecini care ştiu să facăazi teatru mai bine şi mai eficient ca noi. Cum ar fi cei din Craiova, Sibiu,Piatra Neamţ sau, iată, Sfântu Gheorghe.

Prin urmare, pe afişul teatral al secţiei române, după un CUM VĂ PLACEaşa cum am văzut şi cum nu ne-a prea plăcut, un spectacol „AFARĂ ÎN FAŢAUŞII" onorabil dar nu ieşit din comun nici acesta, după o comedie cam prolixă,atât ca text cât şi ca spectacol, dar un nivel bunicel, cărora li se adaugăspectacolul de cel mai bun nivel artistic, semnat de Petru Vutcărău, „Şi cuviolencelul ce facem?" a venit rândul - dictat de ordinea colaboratorilor şi maipuţin de necesităţi artistice şi cronologice, alternanţe de gen, folosirea actoriloretc. - unei noi comedii, de data asta o adaptare după Plaut, PSEUDOLUS.

Nu comentăm aici şi acum, în spaţiul restrâns pe care-1 avem la dispoziţienici necesitatea cu stricteţe anume a acestei comedii în repertoriu, şi, cu atâtmai mult ideea de a adapta pentru scenă un text lung şi, de ce să nu recunosc,destul de anost - Plaut însuşi ne previne în PROLOG:

„Sculaţi-vă în picioare şi oasele vă-ntindeţiO comedie lungă... intră-n scenă"Din păcate spectacolul e aproape pe toată durata lui, dacă nu lung,

destul de plicticos, cu rare momente vesele şi pline de fantezie.începutul şi sfârşitul, Prefaţa şi, cum ar veni Postfaţa, sunt originale,

oricum şi bine jucate de Mariana şi Doru Presecan. Ceva â la Ingrid Bergmanşi Humphrey Bogart.

Spectacolul este zgomotos, adesea cu hiatusuri în povestire, haotic,îngălat, cu străluciri ici şi colo... Scenografia: - Cristian Rusu. în rest, un jocoarecare, dar absolut oarecare, cu actori tineri care mai mult mimează voiabună şi plăcerea jocului decât cred cu adevărat în ele. Nu ştiu dacă lor trebuiesă Ie reproşăm acest lucru sau regizorului Tudor Chirilă, care, se vede limpedecă şi-a propus un proiect mai ambiţios decât se poate vedea pe scenă. Notămnumele actorilor, pentru că, dincolo de slăbiciunile comediei, greu de remediatîn repetiţii poate prea puţine, de ambiţiile regizorului, au încercat măcar să fiecorecţi. Dar comedia nu face casă bună cu corectitudinea, în absenţa umorului.Deci, au jucat, pe lângă cei doi amintiţi, actorii: Ioan Coman, Alex. Cornea,Doru Fârte, Tiberiu Covaci, George Voinese, Andra Tudor, Monalisa Basarab,Loredana Iuga, Ilie Turcu, Roxana Ivanciu, Ofelia Fârte.

NĂPASTA a fost lucrarea de diplomă a absolventului Radu Ghiţulescu,de la Facultatea de Teatru din Cluj. Nu ştiu unde au fost profesorii lui în seara

premierei, dar eu, în afara Doamnei Melania Ursu, excelenta actriţă de la Naţional(şi mama talentatului scenograf Cristian Rusu) n-am văzut pe nimeni. Pentruun examen spectacolul a fost meritoriu. Dar o asemenea piesă n-ar trebui, credeu oferită publicului „de rând", în formula propusă de creatori, fie şi pentrufaptul că acest public este cam nepregătit să primească experimente, începândcu textul tăiat bine în sensul dictat de viziunea regizorală şi terminând cu ideinovatoare posibile în orice spectacol pe un text clasic.

în decorul modern în alb-negru, aerisit, conceput în stil expresionist, de0 eleganţă rafinată, semnat de Cristian Rusu, putem spune că am avut prilejulsă urmărim o variantă prescurtată, o sinteză a NĂPASTEI.

Mâna destul de sigură a tânărului regizor a adus textul dramatic spre el,refuzând să meargă el spre adâncimile lui. E, în acest demers spectacular cevaostentativ tineresc, ceva ce ţine neapărat de vârsta biologică a artistului.

Mărturisind în caietul-program că a dorit să lucreze cu actori tineri maiapropiaţi de vârsta şi probabil de gândirea lui, regizorul a dovedit încă o datăcă ignoră legile nescrise, dar clasice ale teatrului. O Ancă prea tânără îninterpretarea sobră şi gravă, dar lipsită de adâncime autentică ne oferă ElviraPlaton, altminteri o actriţă ambiţioasă şi cu o excelentă şcoală teatrală.

Nu mi-au displăcut sobrietatea şi reţinerea lui Ioan Coman în rolul luiGheorghe: a avut măsură şi credibilitate. Mi s-a părut bun cu adevărat DoruFârte care a gândit un Dragomir visceral, pătimaş şi imprevizibil, ducând peumeri păcate grele. Cel mai puţin convingător a fost, surprinzător, Petre Panait,în cel mai greu rol, acela al lui Ion.

în mod normal el n-ar fi trebuit să fie distribuit în acest rol la aşa scurtăvreme după magistrala interpretare a „Jurnalului unui nebun". Actorul se repetă,nu a reuşit să-şi înnoiască mijloacele artistice, devine monoton şi, nu de puţineori aduce mai degrabă cu Stan, decât cu un personaj tragic, scărpinatul binecunoscut în scăfârlie trezind zâmbete...

IVAN TURBINCĂ s-a dorit, de la bun început un spectacol „descreţitiv",cum ar zice un regretat critic. Un spectacol vesel, cu multă muzică rock aretoate şansele să atragă tineretul în sala de spectacol. Varianta scenică semnatăde actorul Daniel Vulcu, regizorul spectacolului şi Mircea Chirilă nu este nicimai rău nici mai bun ca altele. Este posibil, ba pe alocuri are şi umor. Amesteculde profesionişti, actori şi muzicanţi de primă mână cu dansatoare amatoare arfi necesitat un timp serios de pregătire a spectacolului. Genul este dificil şipresupune un consum imens de energie, pe lângă o incontestabilă pricepereîn a „aduna" lucrurile. Putem spune că, deşi dificultăţile au fost numeroase,Daniel Vulcu a reuşit, până la urmă să ofere un spectacol onorabil. Ion Abrudan,deşi cu ceva ani peste posibila vârstă a personajului, s-a străduit, cu seriozitatea-1 recunoscută, să facă din Ivan Turbincă, dacă nu un personaj plin de umor,cel puţin unul de o candoare şi o şiretenie simpatice.

O notă mare acordăm actriţei Mariana Presecan, o Moarte extrem deconvingătoare, de un farmec şi o viclenie absolut fermecătoare, fără acea netăsinistră pe care ar presupune-o un atare personaj.

Cu adevărat plină de draci, a fost Roxana Ivanciu, un Scaraoţchi inspiratdistribuit astfel, actriţa jucând neobosit şi cu fantezie, cu chef de joc, şi găsindnumeroase poante pentru a-şi colora personajul. Ceilalţi actori au fost buni,nu s-ar putea spune că au făcut minuni, dar nici n-au jucat la întâmplare:Alexandru Cornea, Ion Ruscuţ, Marcel Popa, Monalisa Basarab (mai plină devervă ca de obicei), Loredana Iuga, Andra Tudor.

Numele celor care au compus muzica, în cea mai mare parte veselă şiantrenantă se cuvine a fi amintite: Florian Chelu, Boross Ludovic, Bader OliverRobert. Lor li se adaugă şi interpreţii ceilalţi - Horvâth Lâszlo, Mircea şi CornelUngur - cu toţii profesionişti autentici.

IVAN TURBINCĂ nu este un mare spectacol, dar este un spectacol decare tinerii din oraş au nevoie. Cu condiţia să se rodeze şi să-şi menţinăprospeţimea de la premieră.

încheiem spunând că, deşi premierele au ieşit la timp, deşi sălile au fostmult mai pline şi s-a jucat de trei ori pe săptămână, deşi secţia română a fostprezentă la câteva prestigioase festivaluri teatrale (Timişoara, Satu Mare, Chişinău,Sfântu Gheorghe), senzaţia neplăcută care persistă încă atunci când se vorbeştedespre ORADEA rămâne una de provincialism, de rutină, de deja-vu, deja connu...Un suflu nou se impune, o gândire mai curajoasă, mai originală, mai modernă.Poate la anul...

Al. SFARLEA

Călătorie initiaticăîn Alba iertare (Ed. Helicon, Timişoara, 1995) poeta Constanţa Marcu

scrie o poezie cu un accentuat caracter mistic, un fel de litanieceremonioasă şi oraculară, în care discursul liric nu cunoaşte hiatusuri oriruperi de ritm, asemeni unui râu între ale cărui maluri curge o apă cuvirtuţi vindecătoare. Elementele constitutive ale acelui „fluid de putere şiiubire" (pag. 33) nu excelează prin diversitate ori expresivitate ieşită dincomun; dimpotrivă, între mărturisire, invocaţie şi extază, cuvintele par ase înlumina sub aura protectoare a simplităţii: „Vorbind de înălţimeacuvântului/am ţinut în mână pâinea/care e foc/ (...) nevăzând/de faptnevăzutul" (pag. 47). Poeta, de fapt, se adresează unei instanţe spirituale,duhovniceşti, (Sf. Simeon), căruia îi este dedicată (de fapt, imnelor lui)această carte-liliput, care se constituie într-un „drum al darului", un fel decălătorie initiatică, a cunoaşterii de sine, prin jertfă şi ofrandă: „Am judecat/am cântărit/am alungat/fără să mai ştiu/care e rana lumii/ şi care e durerea

mea" (pag. 16), sau: „Dincolo de bine şi rău/eşti tu,/pentru că/izvorul arenevoie de stâncă"(...) ţie îţi datorez/sărbătoarea/şi alba iertare" (pag. 22).Totuşi, câteodată, eul peregrin cunoaşte un fel de îndoială ascunsă, tăinuită,dincolo de fireasca înţelegere, străină intruziunilor gregare: „Este o maretaină/că sunt însetat de tine/lumina pe careo are lumea/este nicăierul şi niciundele/(...)ca şi cum apa nu încremeneşte în chip deînger" (pag. 85). Şinele este judecat fărănici-o reticenţă ori milă, dar aceastăautoexigenţă morală, împinsă până laextrem, nu-i altceva, decât sensulnedisimulat al lucidităţii. Conştiinţafaptului că între limitele umanului şinecuprinsul celor veşnice, privirea - deşiîntr-o perpetuă „scrutare" a revelaţieicosmicităţii - rămâne încătuşată în eaînsăşi: „Nu deschid ochii/întrucât/s-arputea să-mi văd orbirea" (pag. 95). PoetaConstanţa Marcu este o vestală a unuifoc lăuntric, pe care-l dăruieşte celorsuferinzi de înstrăinare şi neiubire.

UNU Anul VIII, nr. 7 (89), iulie 1997

Nae Antonescu

La început a fost Poezia!Gheorghe Grigurcu a apărut pe meridianele

vieţii pământene în umbra miraculoasă a unei zodiicare i-a îndreptat paşii spre noviciatul liric, susţinutşi de atmosfera casei bătrâneşti din peisajulbasarabean, cu povestirile fanteziste ale buniciialături şi apoi cu intemperiile fizice ale vremii,inundaţiile repetate şicotropirea politică din varanefericitului an 1940. între dragostea de răsfoire aunor cărţi vechi, cu poze explosive şi-a descoperitatracţia spre animale, a căror suferinţă a perceput-omereu ca pe o dramă. Amintirile basarabene îi sunt

şi astăzi vii, colorate de luminile şi umbrele basmului de care a fost, după o vreme,obligat să se despartă.

Astăzi, Gheorghe Grigurcu este unul dintre criticii literari de primă mărimedin peisajul scrisului nostru beletristic. Cartea aceasta de interviuri, zămislită împreunăcu Grigore Scarlat, îi reface zbuciumata lui istorie, de mai multe ori accidentată deevenimente neprevăzute şi-i fixează profilul distinct în arena comentatorilor literari.Peregrin prin mai multe aşezări urbane ale ţării, de care nu i-a fost dat să se legedefinitiv, după voia lui, a încercat destinul amar al multor deziluzii.

Un volum de interviuri cu Gheorghe Grigurcu nu poate fi decât interesantpentru cititorul care doreşte să pătrundă în culisele scrisului nostru beletristiccontemporan. întrebările formulate de către Grigore Scarlat s-au ostenit sa-i sugerezecriticului o serie de incitante răspunsuri, care exemplifică o acută cunoştinţă deinterpret al fenomenului literar românesc din ultimele cinci decade ale veaculuinostru.,

în perioada totalitarismului comunist Gheorghe Grigurcu s-a păstrat ca oconştiinţă singulară, cu o importantă miză pe coordonatele estetice ale literaturii darşi cu reală atenţie la încărcătura morală a fenomenului, nu de putinţe ori îndoielnical multor scriitori. Spirit combativ, ascute săgeţi împotriva abaterilor literaturii de larosturile ei fireşti, bine precizate de-a curmezişul veacurilor. Criticul nu a încetat sădemoleze statuia literară a unor idoli ai regimului, de la Eugen Barbu la AdrianPăunescu, şi alţii mai mărunţi, cărora le evidenţiază fisurile scrisului beletristic şi leconsemna lipsa de onestitate a actului literar.

încă din perioada amintită Gheorghe Grigurcu şi-a întemeiat comentariile salepe temelia argumentelor raţionale, detectând mereu diversele şi repetatele „alunecări"ale scriitorilor înregimentaţi sub drapelul totalitarismului. Studiile sale despre poeziaromânească a momentului pot fi luate în considerare şi astăzi, observaţiile lui criticenu şi-au pierdut nimic din valoarea şi prospeţimea lor stilistică, ele pot fi utilizateşi astăzi în cercetările care au ca scop principal definirea evoluţiei lirismului românesccontemporan.

Evenimentele revoluţionare din iarna Iui 1989 aduc o revigorare a criticiiliterare a lui Gheorghe Grigurcu, în sensul că mesajul interpretativ devine mai liber,descătuşat, nu se împiedică de obstacolele precedente. Judecata criticului se întăreşteşi cheamăja scaunul mărturisirii chiar şi pe acei scriitori care nu doresc să depunămărturie. In această nouă eră. Gheorghe Grigurcu îsi continuă magistratura critică,într-un spaţiu de mai largă libertate, având şi privilegiul continuităţii şi folosind unstil acid, neiertător.

Detectorul de inconsistenţe literare din trecut devine acum un acuzator de dreptîmpotriva acelor scriitori care prin talentul lor nativ au servit pe stăpânii vremii. Criticulîşi reascute uneltele pentru a-i coborî de pe soclu pe cei socotiţi fruntaşi în arena dealtădată a literaturii noastre de la Nichita Stăneşcu la Marin Preda, trecând apoi şi prinhăţişurile revistelor Luceafărul, Săptămâna şi, în general, începe un proces de revizuirea fosilelor vremii literare, care au compromis, în bună parte peisajul nostru literarcontemporan.

Oradea 1-a adoptat înatmosfera ei occidentală,tolerantă şi civilizatoare, cuprieteni apropiaţi şi câtevapersonalităţi luminate. Darînainte de acest oraş „elegantşi parfumat" a fost Clujulstudenţesc, asimilat deviitorul critic literar cu o„sărbătoare a sufletului" şicare i-a vindecat rănileprovocate de scurtul, interlu-diu al Şcolii de literatură dinBucureşti din hotarele căreiaa fost expulzat. „Fabrica depoeţi" nu i-a fost ia inimă, eas-a constituit într-un „viesparde îndoctrinare, supravegherepoliţienească şi delaţiune",

întâlnirea cu LucianBlaga la Cluj i-a fost benefică,marele poet devenind „zeullecturilor mele secrete",statornicindu-se între ei relaţiide întâlniri periodice, care i-auprodus „cea mai marebucurie a tinereţii, la cares-au adăugat şi altepersonalităţi clujene, ce-i vinmereu în amintire, de laprozatorul Ion Agîrbiceanu şipână la eruditul istoricPompiliu Teodor.

între versuri şicomentarii critice GheorgheGrigurcu evoluează fluent,bucurându-se de virtuţilefascinante ale fiecăruia:poezia îi oferea aripilefanteziei iar critica literară îiascuţea judecata. înclinătotuşi să creadă că poezia îl

„Provincia cărturarului"în vara lui 1995, i-am adresat un set de întrebări d-lui Gheorghe Grigurcu. Doream

- şi în parte am reuşit - să prezint cititorilor de reviste literare personalitatea cuadevărat marcantă a celui care avea să împlinească, în anul următor, 60 de ani. Lavremea respectivă, presa literară, începând cu România literară şi continuând cu revistelede tradiţie sau mai noi, au scris articole pertinente, adeseori inspirate despre personalitateaartistică polivalentă a d-lui Gheorghe Grigurcu.

Cele 41 de pagini dactilo care au apărut în revista Steaua nu au reuşit nici pedeparte să reliefeze personalitatea intervievatului. Am continuat să purtăm dialogulnostru în alte trei reviste demne de tot respectul: Familia, Vatra şi Convorbiri literare.Cu alte cuvinte, în marile reviste ale Provinciei. Sigur că ar fi meritat să mutăm dialogulnostru şi în Aurora, Orizont, chiar şi în Unu (aici am fost baraţi de lipsa spaţiuluitipografic). Nu am ajuns Ia Apostrof pentru că aici d-1 Grigurcu răspunde lunar la câteo întrebare. Am rămas, deci, în spaţiul revuistic din Provincie, pentru că noi suntem şioameni de provincie.

După apariţia nr. 5 de la Convorbiri literare, dialogul nostru a luat sfârşit. Nu credcă am epuizat toate întrebările la care ar fi trebuit să răspundă d-1 Grigurcu. S-au adunatzeci şi zeci de pagini. Firesc ar fi ca ele să devină pagini de carte. Ne-am propus acestlucru, apelând Ia excelenta editură Cogito. Deocamdată, manuscrisul a rămas în„conservare", în sensul că aşteptăm ajutorul sponsorilor. Poate la toamnă aceştia ne vorajuta.

L-am rugat pe dl. Nae Antonescu, critic şi istoric literar, să scrie o Postfaţă - pecare o şi prezentăm. Spirit profund religios (Greco-Catolic), dl. Antonescu a privit maicritic dialogul nostru, exprimându-şi şi rezerve, dar nu să scadă din meritele acesteimari personalităţi a literaturii române care este Gheorghe Grigurcu.

Am împrumutat, după Titu Popescu, acest titlu de poezie aparţinând lui VasileIgna pentru că ne exprimă pe toţi care trăim departe de Bucureşti, într-o invidiată, deaitfel, provincie a cărturarului.

GRIGORE SCARLAT

reprezintă mai bine şi că a fost întotdeauna poet. Fenomenul originar ai lui GheorgheGrigurcu a fost poezia, cu versul a început şi mereu se întoarce la fascinaţia lui: „Dinpunctul de vedere al autopercepţiei sunt înainte de toate poet" declară în revistaVatra (1997, nr.2). Am putea rosti şi formula: La început a fost Poezia!

De clujeana Steaua s-a apropiat în anul 1956 în paginile căreia i-au fostospitalier găzduite versuri şi comentarii critice, a fost atras îndeosebi de poezia denotaţie a grupului, o meditaţie asupra trecerii inevitalibe a timpului într-o vădităantiteză a cursului militant proletcultist. Dar şi Clujul i-a oferit o decepţie: „CapitalaArdealului şi-a închis porţile în faţa mea pentru totdeauna".

Prestigioasa revistă orădeană Familia a avut însemnatul merit de a readuce lasuprafaţa mişcării literare o parte a membrilor Cercului literar de la Sibiu, cărora tiş-a asociat fidel şi Gh. Grigurcu şi din experienţa lor mărturiseşte că a învăţat multşi temeinic, de la Ion Negoiţescu şi până la Cornel Regman şi prin mijlocirea lor is-a deschis drumul spre „Regatul criticii estetice a lui E. Lovineşcu".

Dar şi la Familia vremurile au început şă-i fie, de la un timp, nefavorabile. Nua fost singurul ostracizat în acele zile, sistemul crud i-a afectat şi pe alţi scriitori, înfuncţie de împrejurări şi de condiţii locale. Vremea nedreaptă i-a supus la unelepersecuţii, chiar de către Al. Andriţoiu, redactorul şef al revistei, şi fostul meu colegde celulă la Siguranţa din Oradea, care-1 angajase în calitate de cronicar literar alrevistei. In mod similar s-a procedat şi cu alţi redactori recrutaţi din aceeaşi atmosferăa Cercului literar de la Sibiu: Nicolae Balotă şi Ovidiu Cotruş, iar în felul acestarevista orădeană a rămas la dispoziţia celor care ascultau de vocile autoritare aletimpului de atunci. Nici celelalte reviste literare nu s-au manifestat aitfel, oprimareaindependenţei s-a continuat încă multă vreme. Opoziţia lui Gh. Grigurcu a devenitmai cunoscută pentru că el şi-a clamat-o ori de câte ori a avut ocazia şi mai cuseamă în ultimii şapte ani.

Şi astfei şirul încercărilor 1-a făcut pe Gheorghe Grigurcu să fie mai atent lasurprizele neplăcute ale vieţii literare. După atâtea inconveniente criticul a început săirite şi a devenit pentru mulţi omul incomod, care mişcă totul din umbră, devine undetector de erori artistice din arena scrisului literar. într-adevăr, critica lui mai veche,dar şi cea mai nouă, apare aspră, cu o accentuată evidenţiere a aspectelor negative,chiar din perioada comunistă a ţării. Nu iartă pe nimeni, judecă totul la rece, dar cuargumente raţionale, bine stăpânite şi nu de puţine ori înţeapă şi chiar alege punctulcare trebuie şă doară. Aşa a devenit Gheorghe Grigurcu un „inconformisţ", alţii i-auspus un „om rău", întotdeauna pregătit pentru gâlceava. Adevărul e că nici'interlocutorii săi n-au cultivat simţul tăcerii şi când se ivea câte un moment prielnicnu întârziaţi să-1 admonesteze.

Demiterea din postul de redactor al Familiei, ca urmare a unei restructurări,efectuate periodic, îl proiectează pe Gheorghe Grigurcu tocmai la Tîrgu-Jiu, oraş încare locuise puţină vreme în copilărie, spaţiu în care şi-a adâncit „izolarea" vânândmereu speranţa care însăşi prin definiţie înseamnă „aşteptare", şi astfel i seconfecţionează un statut existenţial de „exilat perpetuu". Polemist şi pamfletar,Gheorghe Grigurcu rămâne totuşi încrezător în discursul său critic, împotriva tuturorîmpotrivirilor şi ceea ce-i interesant şe vindecă de toate înţepăturile care mereu suntde viespe şi nu de albină.

Prin mijlocirea unor întrebări mai apropiate vieţii sufleteşti, Gheorghe Grigurcuîşi afirmă structura lui singulară, în sensul că ideile i se armonizează cu faptele, maicu seamă cu adevărul, elementul statornic al vieţii. Mărturiseşte că nu are ştofăreligioasă, în schimb este înzestrat cu un fond adânc, de credinţă, simte prezenţaspiritului în lume, îndeosebi în momentele de cumpănă. îşi declară chiar un „panteismnepremeditat" ce-i călăuzeşte simţirea şi-i produce mângâiere. Nu regretăm că-şiconfecţionează un anume fel de religie „în afara unui aparat cultic" care pretinde unanumit sistem de obligaţii „dar îşi caută sprijin în înţelepciunea monseniorului

Vladimir Ghika", care ar fi mai„îngăduitor cu păcătoşii". Oarear fi atât de dificil pentru unintelectual şă înţeleagăînvăţătura apostolică a maximeiExtra Ecclesia a nulla salus?Adică nu există mântuire înafara Bisericii. Adevărat e cămulţi scriitori practicăindiferentismul şi unii chiar„triumfalismul", atitudini caredin punctul de vedere religiosnu-i avantajează, iar în acestsens nu ar strica un dram decahetizare chiar la lumeascriitorilor, rămasă încăprizonieră fascinaţiei ideilorliberale sau cantonată undevaîn zonele indiferentismului. Arefuza ritul înseamnă asubordona Biserica, lăcaşul decult, element esenţial alcredinţei creştine.

Acest volum deinterviuri poale fi socotii şi cao biografie spirituală a luiGheorghe Grigurcu, alcătuită întandem cu Grigore Scarîat, curăspunsuri prompte ia inci-tantele întrebări. Textul evi-denţiază faptul că un om. unscriitor, se defineşte pe sine, şidin ţesătura paginilor se iveşteo personalitate inconfundabilă.Crede în inspiraţie, înţeleasă cape un fenomen mistic, ce secoboară „asupră-mi, ca unsemn al unei puteri ce mădepăşeşte". Răspunde şi launele întrebări incomode, carel-ar putea împinge spre

(continuare in pag- 11)

10

Anul VIII, nr. 7 (89), iulie 1997 UNU{continuare din pag. 10)

afirmaţii mai calculate: valoarea creaţiei sale poetice, pe care o analizează în spiritobiectiv, ca o opoziţie la diferitele trădări, care produc consacrări artificiale şi nucrede că nu e departe vremea când lucrurile se vor limpezi şi vor birui adevăratelevalori lirice. Nu putem decât să-i dăm crezare criticului atunci când afirmă că NichitaStănescu, Geo Dumitrescu sau Marin Sorescu sunt „supralicitaţi" de anumiţicomentatori ai fenomenului literar contemporan.

Relaţiile lui Gheorghe Grigurcu sunt apropiate faţă de poeţii tineri şi-i sprijinăîn perioada noviciatului liric, indicându-le drumul real, dar spinos spre desăvârşireacreaţiei artistice: „Am rămas suspendat undeva, între o tinereţe pe care am socotit-oşi o tinereţe care mă copleşeşte." întrebat fiind dacă ar conduce o „şcoală de poeziesau un cenaclu", Gheorghe Grigurcu răspunde că ar miza îndeosebi pe individualitateacreatoare a poetului tânăr, observaţiile le-ar conduce cu tact, pentru că: „Nu trebuiesă-i subestimăm pe începători, supraestimându-ne".

Cum e şi firesc Gheorghe Grigurcu se simte mai bine în atmosfera mirifică apoeziei, căreia îi asigură şi o definiţie: „Poezia trebuie să fie poezie iar nu non-poezie,oricât ar fi de inconformistă, de insolită, de „anti-poezie". Statutul existenţial allirismului este justificat de spiritul pe care-1 practică, necontaminat de zvârcolirileideologice temporare şi luptă împotriva primejdiilor din afara viziunii artistice. Eabsolut necesar ca poezia să-şi păstreze autenticitatea sa particulară, specifică, să nufie ispitită de formele perimate, de limbajul inadecvat care ar putea-o împinge sprementalităţi primejdioase: „Iată de ce pretinsele atitudini protestatoare ale unui AdrianPăunescu bunăoară, nu sunt decât nişte penibile simulacre. Ce-ar putea fi reţinut ca„revoltă" sub unghi civic-moral din imensa galimatie subordonată proslăviriitotalitarismului în general şi a sceleraţilor săi cârmaci în particular?" Şi GheorgheGrigurcu oferă şi exemplul lui Ion Gheorghe, naufragiat într-o „obscuritate fastidioasă"sau chiar Ioan Alexandru din perioada ultimă a creaţiei sale, cu atitudini „ideologicprogramate".

Gheorghe Grigurcu răspunde la toate acuzaţiile ce i s-au adus cu privire lapromovarea unui anumit tip de poezie a altora sau chiar a lui. îşi explică reţinerilefaţă de lirismul unor poeţi care şi-au pierdut autenticitatea în faţa unor presiuniexterioare periculoase, care i-au azvârlit în spaţiul unui „triumfalism oficial", caNichita Stănescu, poet cu un fond originar bun, dar convertit cu încetinitorul spreformele strict angajate ale lirismului şi binecuvântat astfel de o cohortă de poeţinăscuţi în umbra lui, cei care aveau nevoie de un tutore, să-i sprijinească în evoluţialor artistică îndoielnică.

Aceeaşi mentalitate păguboasă a fost conservată şi după evenimentelerevoluţionare ale anului 1989, dar dintr-o perspectivă falsificată a fenomenului:atitudinea „apolitică", aceea a neutralismuiui bine calculat, aducător de înalte poziţiioficiale în fotoliile culturii. 1 s-au adus criticului Gheorghe Grigurcu multe învinuiriîn ceea ce priveşte judecarea fenomenului literar contemporan. S-a afirmat că einvidios, că-i lipseşte judecata obiectivă, că a evidenţiat numai aspectele parazitareale creaţiei poetice a lui Nichita Stănescu, A.E. Baconsky sau din proza, şi ea binecalculată, a iui Marin Preda. Adevărul e că cei trei scriitori au făcut importanteconcesij vremii în care şi-au scris opera şi pe care posteritatea nu poate decât să lerefuze. In mod curent scriitorii pomeniţi mai sus, dar şi alţii de mai mică însemnătatevalorică, au fost proiectaţi mereu în fruntea scării artistice, unii dintre ei plasaţi chiarîn vecinătatea lui Eminescu.

Gheorghe Grigurcu este de părere că s-a exagerat cu valorificarea unor scriitori,între care aminteşte şi de Marin Sorescu, numai ca să ne prezentăm şi noi la examenuîistoriei cu realizări aristice remarcabile. Dar această prestaţie calculată a lăsat multde dorit, a produs, în schimb, o „iluzionare colectivă" de rău augur. Şi chiar astăzi,adăugăm noi, fenomenul acesta bolnăvicios se manifeslă frecvent în aria lirismuluicontemporan românesc, mai cu seamă în ceea ce priveşte „nepotrivirea cuvintelor"pe care numai Tudor Arghezi le-a putut supune din nebădăioasa lor oscilaţie.

Cât priveşte pe Gheorghe Grigurcu el îşi urmează cursul firesc al aprecierilorcritice „profesioniste": „Vă mărturisesc, cu toată sinceritatea, că, în linii mari, nu-mipare rău de ceea ce am săvârşit. Nu regret că sunt «criticul Grigurcu». Nu cred că,în pofida «negativismului» ce mi se reproşează de către unii am abordat valorile altfeldecât în limitele unei discuţii argumentate, urbane, dând şi astfel de replici într-unangrenaj democratic."

Tranşantă este şi ideea cu privire la etica scriitoricească în concepţia luiGheorghe Grigurcu: „Etica este onoarea unui scriitor exprimată la superlativ saualtceva în genul acesta solemn şi liniştitor." S-a ajuns astfel şi la noţiunea de„colaboraţionism" ale cărei origini şi antecedente pot fi depistate încă din perioadaprimului război mondial, cu „alunecările" lui Ioan Slavici, Tudor Arghezi, doi scriitorinu dintre cei oarecare şi care au suferit chiar închisoare până când s-a înduratNicolae Iorga si a militat pentru eliberarea lor.

Dar mult mai gravă a fost „alunecarea" de după 1945, a unor nenumăraţipoeţi, prozatori şi critici literari, de la Mihail Sadoveanu la G. Călinescu, în drumspre ispititoarele avantaje materiale ale realismului socialist, cu mecanismul concesiilor,care au năpădit în întreaga suprafaţă a creaţiei literare, cu cenzura de la „Centru",iar apoi s-a intuit, tot de „sus", că ar fi mai potrivită autocenzura „adică scriitorulvenea în întâmpinarea cerinţelor ideologice, se substituia, în diverse grade, celui ce-1supraveghea şi nu şovăia a-i cere mutilarea textului".

în faţa acestei complicate situaţii scriitorii de astăzi, unii dintre ei, ţin cudinţii de privilegiile dobândite şi se opun cu înverşunare ia „revizuirile periodicenecesare" pe care criticul Gheorghe Grigurcu le înfăptuieşte cu răbdare, competenţăşi succes. Prin colaborarea cu regimul comunist, scriitorul şi-a alienat identitatea,eui creator, şi nu s-a putut manifesta în deplinătatea lui creatoare şi a îmbrăcat hainalozincilor, nu de puţine ori extremiste, aşa cum au strălucit mai înainte Mihai Beniucşi Măria Banuş.

Numai că teroarea a fost atât de copleşitoare, tiranică, diabolică, încât şicoloana vertebrală a unor mari poeţi ai vremii s-a îndoit sub povara greutăţii. ŞiGheorghe Grigurcu aminteşte în această ordine de idei pe Ion Barbu, Lucian Blaga,Gellu Naum şi până la urmă pe sine însuşi: „Eu însumi am avut slăbiciunea de ascrie, în anii '50 câteva versificaţii pe temă dată, de care era condiţionată publicareamea în revista Steaua", atitudine ce i s-a imputat pe bună dreptate, credem noi.Pentru că problema e mult mai complicată decât o vede criticul Gheorghe Grigurcu.Atât Ion Barbu, care înainte s-a colorat în verde, iar puţin mai târziu a devenit uncuminte republican; în acelaşi mod Lucian Blaga n-a reuşit să reziste ispitei, dar eiau fost mari scriitori, doi stâlpi de rezistenţă ai lirismului românesc interbelic şi credcă s-au exprimat mari şi nenumărate presiuni asupra lor. Evident că din perspectivaadevărului, a eternităţii artei, au greşit cei doi „mari" şi eroarea lor a fost cu atât maimare cu cât au servit ca exemplu negativ altor poeţi mai de mică însemnătate. Nuau servit un exemplu bun de urmat novicilor. Dar ne putem întreba ce anume i s-arfi putut întâmpla lui Gheorghe Grigurcu dacă n-ar fi colaborat atunci la revistaSteaua? Sau dacă nu s-ar fi înscris la Şcoala de literatură? în cazul acesta orice„alunecare" trebuie mărturisită, nu justificată, nu scuzată, ci afirmată părerea derău, altfel nu poate fi iertată. Pentru că e cazul să amintim cu acest prilej că auexistat scriitori români care au încetat să scrie pe această nenorocită lungime deundă scârţâitoare şi mai mult au preferat să intre în orizontul întunecat şi diabolic

al celulelor închisorilor regimului comunist. Mulţi dintre ei şi-au dat obştescul sfârşittocmai acolo devenind ceea ce astăzi am putea numi martirii literaturii române pecând ceilalţi, destui de mulţi, se tot scuză în fel şi chip...

Gheorghe Grigurcu este încredinţat că lipsa de etică a unui critic literar ducela afirmaţii periculoase, în care domină minciuna şi lipsa de respect faţă de adevărulestetic. A promovat constant valoarea artistică, pentru care a fost obligat să seservească de instrumentul polemicii: „Prin cronicele mele, însă în special prinnumeroase interviuri, răspunsuri la anchete şi note combative, m-am străduit arevela şi respinge racilele unei literaturi, ale unei vieţi aservite, intimidate şi denaturate."

Frontul de luptă al criticului Gheorghe Grigurcu a fost plasat în arenacolaboraţioniştilor protocronişti, de la Mihai Ungheanu la Ion Gheorghe, la servilismulceauşist al lui Adrian Păunescu şi de asemenea la redactorii revistei bucureşteneSăptămâna, Eugen Barbu şi Corneliu Vădim Tudor. Şi nu a generat niciodată„generoasele latenţe oportuniste" din suprafaţa liricii lui Nichita Stănescu şi a luiMarin Sorescu. în acelaşi timp a mers alături de creaţia unor poeţi tineri, majoritateadintre ei contestatari. A luat cuvântul şi la vestitul Colocviu de poezie de la iaşi şis-a prezentat ca trubadur chiar în Piaţa Universităţii, fapte pe care le evocă apăsat înacest volum.

La fel contestă sărăcia voluntară a unor poeţi ultranaţionalişti care producconfuzie, în minţile nepregătite ale cititorilor, a celor dotaţi cu o modestă culturăliterară. în asemenea condiţii polemica îşi are purificarea ei precisă, evident practicatăcu mijloace onorabile. Polemica e socotită „o chestiune de onoare" atunci cândapără convingerile drepte de atacurile interesate.

Adevărat e că într-o anumită privinţă Gheorghe Grigurcu a fost persecutat înperioada de dinainte de 1989. Dar uneori în parte pentru că i s-a primit colaborareala majoritatea revistelor literare din ţară. Nu a fost marginalizat nici de edituri, carei-au oferit reale posibilităţi de a-şi publica volumele de critică literară, unele chiar demari dimensiuni. Din acest punct de vedere lamentaţiile criticului nu pot fi socotite„o alungare din normalitate". Şi o recunoaşte personal în ceea ce priveşte renumerareade la unele reviste literare, mult mai benefică decât prestaţia de astăzi. E adevărat căîn viaţa unei reviste ca Familia au intervenit reduceri de personal, cum se spuneape atunci, şi că nenorocul a căzut tocmai pe el şi nu pe altul. Aceasta a fost o starede fapt a vremii de atunci şi, desigur, nu a fost singurul nedreptăţit din acest punctde vedere. între decepţiile cu Al. Andriţoiu şi Stelian Vasilescu a avut şi bucuriacolegilor de excepţie: Nicolae Balotă, Ovidiu Cotruş şi Radu Enescu.

în final a ajuns la Tîrgu-Jiu, unde domiciliază şi astăzi, deşi promisiunile dea ajunge în Capitală au existat, doar formal, ele n-au fost încă onorate. Poate înviitor. Şi-a alcătuit chiar un testament cu privire la ceea ce s-ar putea întâmpla cuprilejul decesului său: nu doreşte nici o amintire despre trecerea lui pe acolo dinpartea oltenilor.

Gheorghe Grigurcu îşi expune în acest volum axa ideologică a principiilor salede judecată critică. Lovinescian în gândire, intransigent în atitudinea estetică,necruţător cu diversele „alunecări" ale unor scriitori de la comandamentele artistice,chiar şi a celor fruntaşi în arena scrisului nostru beletristic, polemist desăvârşitînarmat cu putemicile virtuţi ale silogismului, Gheorghe Grigurcu este astăzi oprezenţă inconfundabilă în literatura română.

Terebesti, 24-25 mai 1997

Noi apariţiieditoriale

,i/"'-'

mmmtmm.

O

11

UNU Anul VIII, nr. 7 (89), iulie 1997

Borcea

O revoluţie unică în istoria omenirii:APARIŢIA CREŞTINISMULUI (II)

De la apariţia creştinismului în calea sa au fost puse numai piedici. Politeismul, înrădăcinatîn moravuri, obiceiuri, credinţe, literatură, legislaţie, viaţa privată şi publică, dispunea de toateforţele, a strâns toate simpatiile, a impus respectul şi supunerea. In ciuda neputinţei sale morale,în ciuda necredinţei claselor instruite în cultul păgân, nu este mai puţin adevărat că marea partea poporului era legată în vremurile de început ale Bisericii printr-un ataşament ereditar de cultulidolilor.

Evanghelia avea de luptat nu numai cu convingerile înrădăcinate în primii ani ci şi cueducaţia şi prejudecăţile idolatre pătrunse în conştiinţă odată cu laptele matern. Politeismul eraprivit ca religia de început ce se pierde în negura timpului şi sub a cărui influenţă protectoares-au format familiile şi s-a fondat imperiul roman. în lumea romană cultul zeilor şi instituţiilecare îl deserveau erau strâns legate de sistemul de stat şi aveau în primul rând o amprentăpolitică.

Roma, centrul imperiului, oraşul de pe cele şapte coline, era el însuşi obiectul unui cultaparte. Credinţa în divinităţile imperiului era în asemenea măsură identificată cu sentimentulpatriotismului încât părea că nu poţi abandona una fără să o trădezi pe cealaltă. Căci a ataca otradiţie afirmată prin legile mai multor secole, confirmată prin gloria şi universala dominaţie aRomei, însemna a te face vinovat de înaltă trădare, de subminare a statului în temeliile sale şide a te declara duşman al interesului public. Acesta era felul de a gândi, profund înrădăcinatşi general răspândit, împotriva căruia, precum împotriva unui zid de piatră, trebuiau să lupte ceice propovăduiau Sfânta Scriptură.

Acestor obstacole exterioare religiei creştine li se adăugau cele care se năşteau în interior,care derivau din severitatea moralei sale, din austeritatea dogmei, din misterul care învăluiacultul său. Ce! care, în această epocă, îmbrăţişa în mod sincer credinţa în lisus Hristos, se izolade viaţa publică, de întreaga lume socială care a fost creată de păgânism. EI nu mai participala ceremoniile publice care toate erau puse sub invocarea zeilor, la spectacole, la jocurile preferateale mulţimii, la luptele sângeroase ale gladiatorilor. El se autoexcludea de la sărbătorile şi serbărilepublice şi de aceea viaţa creştină apărea în ochii păgânilor ca un spirit de izolare izvorât din urafaţă de societate.

Dogma unicităţii Iui Dumnezeu mărturisită deschis de către credincioşi era interpretatăîn mod fals de către politeişti ca o negare a oricărei religii. Păgânii au adoptat cu tot atâtabucurie această calomnie cu cât creştinii nu au ascuns deloc dispreţul lor faţă de tot ceea ce,potrivit idolatre, erau o expresie a cultului care nu se regăsea la ei.

Apariţia creştinismului a provocat mânia populară împotriva unei secte necredincioase,fără zei, fără temple, fără altare de sacrificiu. Pătrunsă de ideea că creştinii erau atei şi că aceştioameni asupra cărora pluteşte mânia cerului trebuie exterminaţi, mulţimea striga într-o singurăvoce magistraţilor şi guvernatorilor: La moarte cu ateii!

Apoi, creştinii fiind obligaţi să-şi ţină reuniunile în secret, despre ei se zvonea că înaceste adunări comiteau crime oribile împotriva naturii. Se spunea că un copil, acoperit cu făină,este prezentat unui neofit care urmează să-1 iniţieze. Acesta, neştiind ce face, îl străpunge cu olovitură de cuţit. Apoisângele astfel ţâşnit alnevinovatei victime, sevarsă într-o cupă. Acestase împarte membrilor cahrană, ceea ce îi leagăapoi pe aceştia într-unsacrificiu comun. Eiafirmau că aceastămanifestare antropofagăera urmată de scene deorgie şi incest indes-criptibil. Acuzaţia deantropofagie s-a născutdin ideea deplasată pecare păgânii şi-o făceaudespte Sfânta Euharistie.Sărutul simbolic pe carecreştinii şi-1 dădeau lafrângerea panii, numelede agapă dat meseicomune cu ocazia întâl-nirilor, au fost inter-pretate în mod rău voitca incest şi crimă contranaturii. Mai târziu,înspăimântătoarea de-pravare a gnosticilorpărea să confirmepăgânilor întindereaunor acuzaţii asupra tu-turor creştinilor, pentrunişte fapte pe careaceştia înşişi la repudiau.

~\

Gellu Dorian alături de grupul de scriitori prezenţi la Şcoala din Verona pentru a-1 comemora peVoievodul-Luceafăr (15 iunie 1997).

Reunind toate aceste motive care deter-minau ura păgânilor împotriva Bisericii, se poateexplica pornirea generală de răzbunare, de persecuţii, de cruzimi, care au însângerat primele treisecole de existenţă a creştinismului. Ceea ce împăraţii au proscris prin măsuri politice eraobiectul unei repulsii populare denaturate. Niciodată un sentiment de indignare împotriva atâtorfluvii de sânge, de schingiuiri inutile, de suplicii nemaiauzite n-a izbucnit din mulţime. Aceasta,dimpotrivă, s-a bucurat văzând cum sunt trimişi Ia moarte duşmanii zeilor şi ai oamenilor.

Pentru a lupta împotriva tuturor obstacolelor care i le puneau interesele, pasiunile,prejudecăţile, obiceiurile şi superstiţiile împreună, Biserica nu avea alte arme decât putereasupranaturală a dogmei sale. Viaţa exemplară a creştinilor, calmul conştiinţei lor, dispreţul faţăde lucrurile lumeşti, ardoarea cu care ei mergeau la moarte ca spre o viaţă mai bună şi mailungă, a produs o puternică impresie asupra spiritelor înclinate de păgânism spre moleşeală,senzualism şi luxul exagerat al plăcerilor. Se simţea în ciuda a ceea ce voia să se impună, a secrede, că în această doctrină există o forţă de regenerare spirituală, o adevărată reabilitare ademnităţii umane. Zelul pe care îl manifestau creştinii în a propaga credinţa pe care ei îşişi oprimiseră ca pe un bun suprem şi pe care ei aveau obligaţia să-1 împartă cu alţi fraţi întrucredinţă, contrasta cu indiferenţă glacială a păgânismului.

„Discipolii apostolilor, spune Eusebiu din Cezareea, după cea au fost iniţiaţi ei înşişi încredinţa creştină, străbăteau ţările cele mai îndepărtate pentru a face cunoscut numele Iui lisusHristos: ei răspândiră pretutindeni doctrina Sfintei Evanghelii. Mii de păgâni, aşteptând cuvântullor, îşi deschideau inimile deîndată faţă de adorarea adevăratului Dumnezeu."

De neclintit în ataşamentul lor faţă de lisus Hristos, pedepsele, supliciile, ameninţarea cumoartea în formele cele mai îngrozitoare nu făceau decât să mărească curajul acestor oameni.„Omul este doar al lui Dumnezeu, nu al împăratului" spuneau ei, potrivit afirmaţiilor lui Tertulian.Străini de orice frică omenească, ei răspundeau printr-un refuz calm oricărei tentative a statutuluide a se amesteca în viaţa lor creştină şi declarau că nu aveau poruncă de a urma în acestdomeniu decât pe Dumnezeu şi Biserica Sa.

Dar principalul mijloc folosit pentru a distruge noua credinţă, persecuţiile şi supliciile,au produs un efect diametral opus. „La fel, spune Sf. Iustin Martirul, precum se taie frecventramurile roditoare ale viei pentru a face să se nască muguri şi mai roditori şi mai puternici, lafel, fără să vrea, au procedat păgânii cu noi: căci poporul creştin este un butuc de viţă de vieplantat de Dumnezeu Tatăl şi de lisus Hristos Mântuitorul."

în faţa unor ase